Mi-am amintit lecturile mele stiintifice, anii petrecuti în laboratorul de fiziologie al Casei Scoalelor, colectiile de insecte, volumele lui Brehm, Perrier si Fabre.
încet, încet, raspundeam.
Ma pasiona întrebarea; faceam eforturi de memorie, de logica, de atentie. Dar profesorul nu era multumit. Mi-a socotit memoria proasta.
- Daca te-ai apucat sa le înveti, trebuia sa le înveti pâna la capat, ca un perfect papagal. Altminteri, nu-ti admir decât o mediocra încapatânare, ca pentru nota cinci.
Am rosit. Eram umilit, furios, trist. As fi vrut sa-i spun: "Ce?..." As fi vrut sa-l provoc - pe el, incult si îngâmfat profesor al unei stiinte culese din manualele elementare - la o discutie de filozofie biologica. Dar n-am putut face nimic.
Mi-am înghitit amar umilinta. Sfârsisem.
Am plecat fara nici o bucurie, tara sa tip, fara sa alerg pe strazi, asa cum îmi fagaduisem. Am povestit prietenilor furia mea cu profesorul de naturale. M-au socotit naiv. Si cinciul e bun.
Am facut, pe un colt de zid, media. îmi da, în orice caz, sase. Sunt aproape sigur trecut. Si nu simt nici o bucurie, si asta ma doare; mult, mult. Si de aceea scriu în caiet: ca sa nu uit durerea din ziua examenului meu.
în roman, daca îl voi scrie vreodata, voi culege toate stupiditatile, toata absurditatea bacalaureatului. Voi dovedi cu atâtea pilde ca trec cei norocosi, cei favorizati, cei tâmpi. Eu n-am vazut selectia despre care ni se vorbeste.
Daca ma întreba la naturale insectele, la franceza romantismul, iar la geografie originile geologice ale muntilor, luam cea mai mare nota.
Daca ma întrebau altceva, poate luam la toate "insuficient". Am avut noroc, am avut si nenoroc. Daca voi promova, voi promova mediocru, printr-o întâmplare.
Pacatele mele n-au fost surprinse, însusirile mele n-au fost rasplatite. Penibil...
Daca nu voi trece?...
A început sa ploua: greu, rece, monoton.
E toamna afara sau e toamna în mansarda mea?...
VIII. FINAL
Am scapat, am scapat!...
Am trecut singurul din seria liceului nostru. Ma doare ca n-a trecut Si Marcu. De acum, nu-mi va mai fi prieten. Pe noi ne legau creierele, nu sufletele.
Despartiti, cine stie daca nu ne vom uita?...
Mi-am citit numele pe lista, cu ochi tulburi. M-am plimbat iarasi prin curtea larga, cu platani ca în zilele examenului. M-a cuprins deodata un dor puternic de a vedea liceul unde am petrecut opt ani. Ma întrebau profesorii, ma întrebau elevii asupra bacalaureatului. Le raspun-deam pripit. Pe mine ma întristau clasele în care peste putin timp nu voi i mai zari nici o fata cunoscuta. Si ma întrista portarul, si orga marunta -"ascunsa sub scara, si dulapurile cu carti din care atât am citit...
Prietenii m-au sarutat.
- Iata ca încep rasplatirile...
Cine stie ce viata începe în zilele acestea de toamna, când eu ma simt atât de schimbat, de strain, si ma simt ispitit sa plâng, sa alerg, sa râd?... Nu vreau sa ma gândesc la Universitate. Caietul acesta e înca un caiet de adolescent. Mai vreau sa scriu numai câteva pagini, si apoi sa-l sfârsesc, pentru totdeauna.
Cine ar putea întelege tristetea salbatica a acestui sfârsit pentru totdeauna?...
O viata se închide. Voi rasfoi mai târziu caietul si, poate, \ nu-l voi rasfoi - ca pâna acum - singur...
Scriu cu greu. Ma simt furat de noi desfatari, de gânduri noi: Universitatea... Si ma simt înca legat de adolescenta mea, de acel roman pe care nu l-am scris.
Nu l-am scris, pentru ca nu puteam descoperi în mine si în ceilalti un roman.
Eram cu totii contururi, nostalgii, mediocritate. Câteodata ridicoli, câteodata eroici. Cum as fi putut iscodi în lumea aceasta un conflict \'Ś care sa duca la un roman?...
Nu l-am scris si ma apasa viata mea si viata adolescentului pe care -l-as oglindi în roman.
Nu înteleg nimic din tot ce vietuieste acum în jurul meu. Ma obs&l deaza romanul, ma chinuie atâtea fapte care trebuie spuse. Si nu stiuj cum sa-l scriu si nu pot sa-l scriu...
Soarele se iveste din nou.
Soarele se întuneca.
Astazi am colindat câmpurile cu miros de toamna, ca în dupa-amiŤ zile copilariei. Am revazut atâtea lucruri. Am plâns ca un adolescenta lânga un copac, descoperind un colt albastru de cer. N-am stiut si nj m-am întrebat.
Am venit acasa.
De acum va trebui sa muncesc mult, sa muncesc fara odihna, sa-nj istovesc crunt anii tineretii. Si nu pot munci. Ma lovesc, îmi musc bu zele, si nu pot munci...
Se sfârseste, însângerata, toamna.
Mansarda mea a ramas aceeasi: blânda, singura, trista. Eu am sa scriu Romanul adolescentului miop. Dar am sa-l scriu ca un Jurnal al autorului.
Cartea mea nu va fi un roman, ci comentarii, note, schite pentru roman. E
singurul mijloc de a surprinde realitatea, firesc si dramatic.
Ploua, ploua.
