Ore de întâlniri mai erau la cursul de literatura franceza sau la filo* logie. Se întâlneau numai perechile sentimentale, fete ce lucrau la Biblioteca Academiei, baieti cu gesturi romantice sau nationaliste. La literatura franceza, studentele copleseau. Se pogorau în sala miresme si\' fluturari de stofe, ca într-un salon.
Perechile se asezau în fund, lânga
ferestre.
Cursul de istoria artelor se tinea într-o sala comoda de conferinte, profesorul comenta cu o biciusca operele de arta proiectate. Sala, 1 întuneric, parea un trup ce respira patimas si prudent. Veneau aici perechile mondene, studente care dispretuiau sentimentalismul si studenti care stiau sa profite de ceea ce nu dispretuiau ele. Se asezau aproape, cu servietele si blanurile pe genunchi.
Repetau toti, cu dintii strânsi, acelasi gest, pe care-l cunoscusera dintr-un roman "en vogue". Cu timpul, ntifl mai stânjeneau. Fiecare stia ca vecinul sau vecina sunt tot atât de tulburati. Câte un oftat prea sincer nu mai revolta pe nimeni. Se descopereau toti, la lumina, îmbujorati, nervosi, încalziti.
158
Zvonurile despre însusirile cursului de istoria artelor se raspândisera uimitor de departe. Astfel, întâlneam la iesire studenti de la Politehnica ci studente de la Farmacie. Un prieten de la Drept venea întotdeauna cu o duduie frumoasa si neastâmparata, care nu absolvise externatul. Cele câteva studente cuminti se refugiau în primele banci sau se asezau pe strapontine. Baietii ajungeau îndrazneti.
Stiau si profesorii de cele ce se petrec în sala de conferinte. Dar cursul de istoria artelor nu se putea preda decât pe întuneric. De altfel, viciul era atât de inofensiv si practica atât de universala.
La seminariile de filozofie vorbea întotdeauna un student din anul III, marunt,
blond, subtil si elegant. Cei din fund l-au poreclit "Ghita". Cei din fata îi spun
"La Fontaine", iar fetele -"Gigi", pentru ca e curtenitor si îndraznet.
Se ridica si începe:
- Valorificând sub unghiul strict pedagogic si riguros scolastic aderent contingent timpului, locului si persoanelor (zâmbeste), încercând o subsumare a elementelor direct fecundate de exercitarea formala a unor metode care nu exclud preocuparea gnoseologica, accesibila printr-o noua structurare...
Nu întelege nimeni ce vrea sa spuna "Ghita". Profesorii îl suporta, timizi. Dintre colegi, nu îndrazneste nici unul sa i se împotriveasca. Raspunde, prompt si obscur:
- Ideatia kantiana si rationamentul prin recurenta...
Se afla vesnic în cautare de formule inedite. Ca sa faca un compliment, încearca duzini de epitete.
- Te flairez accesibila în simptomele d-tale etice... mai bine, în manifestarile d-tale neurologic-spirituale... sau în ecuatia cedarilor inevitabile...
într-o seara a venit la seminar un student tot atât de marunt, tot atât de erudit si de subtil. E cunoscut sub numele de "Galvanometru" sau "Micul Kant".
Vorbeste cu glas de adolescent si loveste cu pumnii în banca.
- Esti subversiv, l-a învinuit pe "Ghita".
- Dumneata esti dicotiledonat.
- Cum sunt?
- Esti amfibiu metafizic.
- Plaseaza definitia în planul coherentei si al logicei evidente.
- Nu accept sfatul metodologic într-o riposta de dialectica personala.
- Esti obraznic.
~ Corosiv periferic... Interveni profesorul, uluit. ~ Domnilor, va rog...
159
- Sa-si retraga cuvintele...
- Le retrag, poftim, imputându-mi numai organica fatala-mi predispozitie catre...
Intervenira auditorii din fund. .
- "Ghita"! Ochi mirati...
- Despre mine e vorba?...
La Filozofie frecventau studentii seriosi, buni si semidocti. Pentru ca cei inculti nu întelegeau, iar ceilalti îsi maturizau, prin propriile lor lecturi, constiinta si cunostintele filozofice. Singurul curs unde se încapatânau sa vina studente si studenti care nu întelegeau linia conferintelor, ci numai frânturi disparate era cursul de logica si metafizica. Profesor tânar, cu fata smeada, brazdata, întunecata, cu ochii clipind straniu, cu profil ciuntit, cu pupile albastre în cearcane tulburate.
Profesorul intra zâmbind, putin plecat din umeri. Se aseza comod pe scaun, fara demnitate universitara, si-si începea vorba firesc, clar, rotind capul.
Fiecare fraza parea atunci gândita. Profesorul se bucura de formula gasita si o repeta, modelând-o, o insinua plecat peste catedra, o pronunta cu accente perfecte, o dezgolea. Formula îl mâna într-un rationament al carui rezultat nu-l putea preciza mai înainte. Auditoriul alerga câtiva pasi, apoi îl asculta cum se departeaza, chinuit de întunericul care învaluia înca noua formula, îndurerat de întunericul celorlalti, ispitit sa lase gândirea nesfârsita si sa se întoarca la o formula lui cunoscuta si accesibila celorlalti. Ceasul trecea cu un profesor chinuit pe catedra si o sala înmarmurita, sedusa de nelinistea comunicata cu pupilele, cu cearcanele, cu profilul ciuntit, cu gesturile, cu întrebarile iscoditoare: "Nu? Nu?..."
Când sala ramânea prea multa vreme inerta, profesorul o înviora cu sarjele
împotriva manualelor de logica si împotriva lui Kant. Profesorul marturisea ca ceea ce lipseste manualelor de logica e logica.
- Asta nu înseamna ca nu trebuie sa le cititi...
- Sa le cititi, dar sa nu le credeti...
Fetele îsi opreau zâmbetele cu batista. Dupa ce pleca, fetele comentau ochii si urâtenia seducatoare a profesorului; baietii îsi marturiseau îndoielile. Cei de la Litere nu întelegeau cum a putut sa-si treaca doctoratul cu o teza de matematica. Cei de la Politehnica nu întelegeau cum poate fi mistic ortodox.
Cei de la Teologie nu-i iertau glumele S1 pornirile lui lumesti.
Mie mi se pareau toate acestea firesti si recomandabile. învatasefl> de mult sa nu ma uimeasca un geometru poet, un filolog muzicant, u"
160
mistic profesor de anatomie. Ma nelinistea, însa, ortodoxismul lui. Inte-jegeam ca experienta sa religioasa poate fi autentica si în afara cadrelor logice. Dar respectul catre dogme, socotite nu nuclee de credinta potentata, ci adevaruri ce pot fi dovedite rational? Dar credinta lui ortodoxa era efectiva sau sugestionata, rezultatul unei necesitati de pura spiritualitate sau concluzii teologice?
Viata profesorului de logica însemna pentru mine siguranta ca solutia acelor crize începute în adolescenta trebuie sa mi se lamureasca. Daca aceasta viata e aceea pe care o lasa întrezarita. Si daca, mai ales, nu crede în primatul gratiei. Dar vesnica lui ispita, biruita sau biruind în suflet, stâlcindu-si izbânda între pupilele albastre si pleoapele întunecate? Nelinistea care nu era numai logica, încordându-se în metafizica si în teologie, nu putea starui într-o constiinta care a gasit pe Dumnezeu. Daca profesorul nu crede în Dumnezeu, asa cum nu cred nici eu, cu toate chemarile care tulbura sufletul? Daca el nu crede, nici eu nu-mi voi gasi linistea pe acest drum, pe care pasesc dus de destin si de în-frânarile mele. Ce drum sa apuc altul, daca profesorul de logica nu l-a apucat înaintea mea?
Si daca, totusi, crede? Cum sa-i spun ca sunt crestin fara sa cred în Dumnezeu?
Cum sa-i spun ca arareori mi se pogoara Iisus, în mine din mine? Pot raspunde, logic: asadar, Dumnezeu nu exista, pentru ca eu, poate un pacatos inconstient si mândru, n-am izbutit sa-l cunosc? Si însasi aceasta cunoastere — despre care nu stiu nimic — cum o voi putea discuta cu el? Sa-i vorbesc deschis sau sa-l încerc prin întrebari? Si cum l-as putea încerca pe el, cel mai ascutit dialectician al Universitatii?
Dupa fiecare ceas de logica ma nelinisteam si mai mult. Nelinistea si disperarea m-au cuprins de câte ori am încercat, în ultimii ani, sa înteleg pâna la sfârsit problema logica\'. Sinteza clasica nu m-a multumit din ziua când am surprins arbitrarul împartirii în notiuni, judecati, rationamente; de când am aflat singur ca judecata nu e întotdeauna stabilire de raporturi între doua notiuni, ci si între o notiune si un obiect sau între doua obiecte, am dispretuit-o.
Ajunsesem sa nu mai disting o notiune de o judecata. Profesorul ma ajuta sa descopar singura deosebire: elementul existential; deosebirea dintre "tunet" si
