Si nu stiam ce trebuie sa fac...
168
169
VIII. DRUM DE LA MANASTIRE
în dimineata Floriilor, trenul de Constanta ne-a lasat în gara manastirii. Eram toti coplesiti de primavara. Eu ma împrietenisem din nou cu Nonora, iar Bibi râdea de soaptele lui Radu. Gaidaroff iesise din iarna îndragostit de Mariuca. Si Mariuca îl îndragise, si era blonda, cu I buze rosii si ochi negri.
în vagonul nostru se mai afla un grup de studenti ce plecau tot spre manastire.
Râdeau, râdeau. Printre ei, la o fereastra deschisa, am zarit un chip de fata.
Tresârii. N-a observat nimeni, nici Nonora, care ma încredinta ca primavara îmi va fi fatala si voi sfârsi prin a ma îndragosti de ochii, parul si sânii ei. Am coborât în gara zgomotosi, cu presedintele în frunte. Nu stiam câti suntem, si aceasta ne bucura; poate eram multi, multi. Am pornit pe drumul ce înconjoara lacul. Padurea îsi desira mugurii. Printre copaci, arbusti înfloriti, frunze vestede si colti de iarba
mare.
Grupul de studenti si studente ne întovarasea. Auzeam necontenit si stânjenitor de clar râsul fetei de la fereastra. De ce tresarisem? Ma chinuia parerea ca o mai vazusem undeva, la munte, într-o vara, demult. Nu izbuteam sa deslusesc nimic. Si totusi, ochii verzi si nostalgici în umbre viorii, sub sprâncene frânte în unghi de mirare, îmi erau cunoscuti. Nu întelegeam de ce, privindu-i, ma abateau tristeti vechi si amintirea unei vacante singuratice, si
melancolia adolescentei aspre. Si râsul continua clar, enervant, larg. Poate eram singurul pe care sa-l supere. Ma supara, pentru ca râsul fetei era pentru altii...
Am pasit smeriti si ne-am închinat în biserica. Era frig întunecat printre candele. La ferestre, înflorisera ramuri de cires. Si fata cu ochi verzi soptea, soptea, stapânindu-si râsul...
O clipa, a ramas tacerea în biserica. Ceilalti plecasera, pasind. Plecase, poate, si fata. Era de acum liniste. întorcându-ma, o zarii privind lumina stinsa prin ferestre. Buzele i se adunasera într-un zâmbet trist Ovalul fetei se linistise, palid. Ochii lacramau dar poate nu lacramau, ci numai mi se parea mie. Ochii îi erau atât de ciudati în pânza de tristete... M-am prefacut ca nu vad nimic. Si eram fericit, si ma desfata gândul ca a ramas aici, singura. Stiam ca nu crede si ca nu se roaga. Banuiam tristetea care o napadeste, pentru ca aici sunt umbre, întuneric, trecut, iar afara e soare si zvonuri de viata; si, poate, nu vrea sa le asculte. Cine stie de ce lacrameaza? Poate iubeste sau poate asteapta; si nadejdile ei încep sa le iroseasca anii. Cine stie de ce priveste fereastra stingând soarele-170
Poate îsi aminteste; sau poate presimte durerea vietii care cere sa fie vietuita toata si nu îngaduie, în acelasi timp, decât faramituri de desfatare...
Pe mine m-au chemat. Când i-am trecut prin fata, ochii râdeau, fara lacrimi. în curtea manastirii era prea multa lumina, si baietii erau prea zgomotosi, si fetele râdeau, râdeau...
Am vizitat cu Nonora cripta întesata cu sicrie. Oase galbene, lucioase sau putrede, mate, printre coroane vechi, cu înfiorari metalice. Nonora nu era trista.
- Hârcile acestea ma învata sa-mi fac de cap, acum, când sunt tânara...
Am râs amândoi. Ma privea fagaduitor si atunci, fara sa înteleg, am sarutat-o.
Buzele Nonorii îmi stapâneau gura ca o ventuza. Parul ei îmi tulbura pumnul.
Am zguduit-o de bucle si i-am strivit iar buzele de gura mea. îi luceau ochii si rasufla cu nari fierbinti.
- Vezi ca mi-ai luat tot rouge-\A...
Ce multumit am fost ca mustrarea Nonorii, amintindu-mi atâti straini care o sarutasera, mi-a îngaduit sa ma întristez...
în curte, am întâlnit iar râsul fetei cu ochi verzi. O înconjurau cinci baieti, si ea le declama frânturi de strofe: Codreanu, Minulescu, Iosif, Cosbuc, Arghezi. Ma uimea si ma tulbura. Celui din urma i-a recitat frumos si enigmatic câteva strofe banale si sincere.
- Ghici?
- Victor Eftimiu?...
- Fugi de aici, ca nu stii nimic! Asculta alta.
- Philippide, Demostene Botez?...
- Asi!
Cum de n-au ghicit ca era un poet tânar, care poate o îndragise si îi scria strofe cu gândul la ochii ei?...
- Ce vreti? Eminescu sau Topârceanu?
- Spune-o p-aia cu balada popii...
Fata se opri, dupa câteva versuri, zâmbind gales.
- Alegeti alta, cu dragoste... Nonora ma chema.
- Haide, s-aduce rachiul...
în padure, am mâncat pe fata alba, întinsa deasupra ierbii si frunzelor.
Presedintele destupa sticle cu vin vechi, si se bucura ca renaste viata cercului.
Cele doua "Florente" facura cafea. GaidarofF cauta brân-dusi cu Mariuca. Radu
se plimba pe alee alaturi de Nonora, fumând si S°ptind.
171
Atunci s-a petrecut un fapt pe care nu-l nadajduiam sa se împlineasca. Fata cu ochi verzi venea alergând. Bucle scurte îi întunecau i fruntea. Când si le resfira, ostenita, ramâneau numai câteva suvite care-i I dadeau un aspect salbatic si gingas.
S-a apropiat zâmbind de "Florenta"\'.
- Vrei sa-mi dai si mie o cafea? Stii cât mi-e de somn... A zâmbit atât de frumos marturisind ca îi e somn...
- Pe dumneata te stiu de la Facultate, spuse lui Bibi. Stiu si cum te cheama...
Avem o prietena comuna, Viorica.
Bibi s-a luminat.
- Daca îmi banuiesti numele, adaoga cu sprâncenele poruncitoare, te rog sanu-lspui...
Baietii începura reflectii ironice. Fata cu ochi verzi le raspundea tot atât de prompt, râzând si clipind. Presedintele se desfata. "Florenta" îi servi o ceasca cu cafea neagra.
- îti multumesc, duduita. Domnul de lânga d-ta seamana cu un persan; poate sentimental si erotic; în orice caz, fereste-te.
"Persanul" de la Drept râdea magulit.
- Eu, domnisoara, nu înteleg...
