Paseri, paseri napadeau tulpinile de iedera. De ce n-au întâlnit furtuni cu moarte în valuri vinete?
164
Adormeam noptile înfrânt, umilit, ca un rob sângerat la roata. Visam vise de tragic sexual. Ma desteptam pasind pe covor de luna si ma îmbracam, si porneam pe strazi, ratacind, mult, mult. Nu ma linisteau nici tovarasiile cât de prelungite, în odai straine, cu trupuri straine. Nu ma linisteau nici marsurile prin orasul noptii. Nici lecturile savârsite chinuit. Nu ma linistea decât întunericul biruind ziua, ploaia mohorâta si rece, monotonia pomilor, a strazilor, a trecatorilor...
Si nimeni nu banuia înfrângerea care ma zdrentuia, umilindu-ma. Si eu nu voiam s-o marturisesc. Stiam ca ceilalti ma dispretuiesc, socotin-du-mi sufletul nesimtitor si uscat între carti. Ma bucura aceasta si ma necajea. Cum le-as fi putut spune lor ca primavara ma tulbura, ma biciuieste si ma smereste?...
Nu ma umileau poftele, dorurile, elanurile, nebuniile, evadarile care ma chinuiau în vântul si seva primaverii. Ci faptul ca acest dinamism epuizant îmi era poruncit, îmi era daruit o data cu înflorirea câmpurilor, cu caderea paserilor. Nu era al meu, era al trupului strain care îmi înlocuia trupul o data cu dezghetul. Trupul strein pe care mi-l împrumuta primavara, aceasta era umilinta crunta, nestearsa. De ce stiam sa-mi stapânesc trupul, sensibilitatea, creierul toamna, vara, iarna? De ce nu-mi stapâneam trupul si sufletul primavara? Poate ca nu mai erau ale mele; ci ale sexului, ale spetei, ale vârstei.
Nopi, nopti de furie... Zile fara plâns, fara scrâsnet...
Simteam cum ceea ce pretuiesc mai mult din sex: înfrânarea se risipeste, si eu nu puteam face nimic, nimic...
Acum, când povestesc aici fapte de mult trecute, nu mai ma înspaimânta primavara. S-au petrecut limpeziri dureroase, lamuriri care au înabusit razvratiri surde. Acum, primavara o astept cu acea nostalgie virila pe care o daruiesc crizele depasite, cu o tristete blânda si retinuta, ce se cerne în singuratate. Acum stiu ca ceea ce ma tulbura alta data nu era primavara, ci altceva. Nu-mi era teama de suvoaiele care se revarsa în sânge si se consuma, istovindu-ma, ci de sufletul nou ce se insinueaza. Mi-era teama sa nu parasesc hotarârile mele pentru hotarâri mediocre, desfatatoare, pe care sa le regret apoi, ani tristi. în Nonora nu ma înspaimânta trupul ei, pe care îl doream între brate si piept. Ma înspaimânta abrutizarea prin sentimentalism fals, risipire de timp, prefacerea mea într-unui din acele numeroase si perfecte instrumente de dragoste, parfumat, îngrijit, spiritual si pozeur.
Injjrimavara nu ma înspaimânta viata carnii, a creierului, a sufletului, întelegeam ca ursita sensibilitatii e suferinta, ca cea a creierului e "eputinta, ca ursita carnii e dorinta întrerupta numai de dezgust si 165
niciodata potolita. întelegeam toate acestea si ma bucuram ca nu le banuieste nimeni.
Primavara ma putea îndragi de o faptura care iarna sau toamna mi-ar fi ramas prietena. De ce sa iubesc sub porunca cerului, a ciresului, a liliacului? De ce sa fiu înselat? De ce sa astept? Asteptarea iubirii, primavara, ma umilea mai mult decât toate poftele care îmi sugrumau rasuflarea si-mi biciuiau sângele.
Asteptarea e o atitudine feminina. Ma simteam pasiv si îngândurat ca o fecioara sentimentala care îsi asteapta, resemnata, stapânul sa o culeaga.
înfrângerea aceasta ma umilea, mult, mult.
Primaveri înapoia mea, primaveri înainte. Si iata ca acum nu mai ma tem de ele. Si scriu aici, nebanuit de nimeni, într-un caiet pe care îl ascund între cartoane cu fise. Si scriu în miezul toamnei. Si nimeni nu. poate sa afle daca sunt trist.
Si nu sunt trist, nici de toamna, nici de povestea cu amintiri.
VII. MUNCILE SI ZILELE
Iarna, cercul s-a adunat în sala Societatii, la care intervenise presedintele. Dar membrii nu erau niciodata prea numerosi. Cei care îsi aminteau mansarda intima si calda se simteau stânjeniti într-o sala prea mare, streina, rece, cu scaune multe si cu tablouri oficiale între ferestre. Presedintele era disperat de tânjeala care ameninta sa destrame, definitiv, cercul. Munca iernii - banii adunati la cor, la festival, la bal - era primejduita. Comitetul sfatuise sezatori intime saptamânale, dar nici unul nu voise sa-si ia raspunderea. Nici revista universitara, pe care presedintele mi-a încredintat-o, nu izbutise sa refaca atmosfera din vacantele Craciunului. Trebuia sa cutreier singur salile ca sa întâlnesc pe profesorul care ne fagaduise articolul de fond. Trebuia sa scriu singur cronica, sa fac singur trei corecturi, paginatia si expeditia. Adormeam istovit, dupa miezul noptii, în mansarda încarcata cu fascicule.
Revista nu se vindea. Nefiind nici antisemita, nici filosemita, n-a interesat. Cel dintâi numar a fost cumparat din curiozitate. Celelalte asteptau.
Eu nu disperam. Ma întovarasisem cu un prieten din liceu, Petru, în al doilea an la Drept si Filozofie, temut la seminarii prin dialectica-i iritanta. Cunostea toata Universitatea. Gasisem si un administrator: pe
166
dirijorul corului, care îsi cumparase un caiet si izbuti sa încurce atât de mult socotelile, încât trecuse un excedent de douasprezece mii de lei.
Cu numarul 3 se ivi un incident, de pe urma caruia revista nu mai supravietui decât o luna. Publicasem recenzia obraznica asupra cartii de frunte a unui batrân si celebru profesor. Recenzia avea pacatul de a fi documentata. Un ochi parunzator ar fi înteles cât de scump mi-a fost autorul cartii, cât de mult îl înaltasem, ca sa ma dovedesc atât de crunt si nestapânit în fata unei deziluzii.
Ar fi descoperit, înapoia paginilor de intempestiv frondeur, repros de discipol, care a încercat mai mult decât o deceptie.
N-a înteles nimeni. Cel criticat a intervenit pe lânga profesorii mei, a protestat, s-a tânguit, a scris câteva articole în cotidianul sau sub obsesia faptului, fara sa-mi pomeneasca numele. Prin Petre, îmi ajungeau zvonuri care îmi dadeau de gândit: revista va fi suprimata, eu supus consiliului de disciplina, riscând eliminarea. Ca sa nu piara revista, m-am retras, fagaduind lui Petre sa lucrez alaturi de el sub pseudonime. Numarul în care s-a tiparit vestea retragerii a fost ultimul numar. Prin interventia unui profesor politicos si binevoitor, conflictul nu ajunse în discutia senatului universitar. Logic, nici nu putea ajunge.
Profesorul de estetica literara m-a învinuit, într-una din revistele sale, de ignoranta si obraznicie. Am raspuns aspru. Aceasta a bucurat pe autorul cartii recenzate si a stânjenit pe profesorul politicos, care trebuia sa intervina din nou la profesorul de estetica literara. Eu nu întelegeam nimic din tot ce aflam.
Gândeam ca e firesc sa critic cu argumente o carte imperfecta si s-o judec în pagini patimase când autorul fusese pentru mine un îndreptar. Amenintarile nu ma amarau. Eram hotarât sa pierd un an, daca prin aceasta evitam o adulare.
Ghiceam de pe atunci gândurile la care am ajuns mai târziu: ca sensul vietii nu e fericirea, ci realizari eroice. Fiecare suflet stapâneste virtual eroismul, gândeam. Dar fiecare suflet pâlpâie câtiva ani tineri în jurul viziunii eroice, apoi accepta valori mediocre, se pleaca vietii celorlalti, se usuca si piere. De ce n-as fi eu acel suflet care - cu oricâte renuntari sa ating eroismul? Cine stie; poate
voi birui ca erou. Si apoi, biruinta nu poate avea însemnatate, ci numai încordarea neostenita catre ea.
...In acel început cald de primavara, cele dintâi primejdii îmi erau îndemnuri nebanuite. în ziua când am citit rândurile profesorului de estetica literara împotriva-mi, am lucrat îndârjit, aproape fara sa ma ridic de la masa, douazeci de ceasuri. Vestea am aflat-o dimineata. Am strâns dintii si am început sa citesc. Am prânzit într-un sfert de ceas. Seara, m-am multumit cu un pahar de lapte cald, la masa, cu ochii pe carte. Am citit iarasi toata noaptea, fara sa ma stie nimeni, pâna în zori. M-am desteptat dupa câteva ceasuri, cu capul greu.
Mi-am amintit un
167
singur cuvânt: "ignorant". Aceasta m-a limpezit, m-a îndârjit. Tremu-ram de furie si de încredere. As fi cântat, as fi urlat, cu dintii strânsi sj Ochii pe carte.
Am adormit în zori. închisesem usa cu zavorul. Cineva al ciocanit, a treia zi. N-am raspuns, cu ochii pe carte. îmi tremurau mus-chii si fruntea îmi ardea, si creierul vibra ca în febra. Eram atât de în-; cordat, încât nu-mi scapa un cuvânt.
A patra zi, ma simteam istovit, nauc, cu oasele sfarâmate, cu creierul tulbure.
Am închis ochii si mi-am închipuit sala profesorului de estetica literara; "e un somnoros", îl auzeam... Somn? Uite? Sa-mi fie mie somn? Iarasi mi-am simtit mintea proaspata ca în prima zi din regimul douazeci de ceasuri. Si nu banuia nimeni. Minteam, spunând ca-mi pregatesc o lucrare urgenta de seminar si trebuie sa manânc la masa mea, ca sa nu pierd continuitatea. Dar ei nu stiau ca nu dorm noptile. Ma desteptam la opt, ca pâna atunci.
Dupa o saptamâna, citesc o notita batjocoritoare într-o revista provinciala. Am hotarât sa suprim somnul. Ma înabusea gândul ca sunt un ignorant. Dupa câteva ceasuri de munca, un junghi îmi fulgera inima. Ma încovoiai. Nu puteam rasufla. La cea mai neînsemnata miscare, simteam ca mi se sfarma viscere încordate. M-am târât în pat, palid si rece. Eram furios ca voi muri stupid, calcat în picioare, eu, eu care voisem sa ucid somnul. Rasuflam greu, fara sa pot ridica grumazul din piept. A trebuit sa sun. Panica, plansete, tânguieli. Doctorul venise cu trusa urgenta. Când a aprins lampa cu alcool, m-am înviorat. Am început a respira, usor, usor. Nu mai mi-a facut injectia. Mi-a numarat bataile inimii, repezi si neregulate. Spaima si junghiul îmi pricinuiau palpitatii a caror primejdie nu o banuiam. Dupa câteva ceasuri, criza trecuse deplin. M-am tulburat privindu-ma în oglinda: livid, descompus, cu parul umed si ochii supti în pleoape vinete. A trebuit sa-mi îngadui, de atunci, patru ceasuri de somn, oricâte insulte as fi primit.
Ma întarâtau nu numai cele ce se spuneau împotriva-mi, ci, mai ales, cele ce nu se spuneau. Lunile de tacere în jurul muncii care o împlineam gemând mi-au fost cele mai prielnice. Gândeam: "Domnii nu vor sa stie ca exist? îmi ignoreaza, încapatânati, scrisul? Cu atât mai bine. în curând vor trebui sa stie, pentru ca astfel vreau eu!" Pentru mine, pronuntarea poruncii: vreau! era aproape un rit magic. Se legau de ea atâtia ani de chinuita adolescenta, atâtea experiente, atâtea mii de ceasuri de lecturi surde. Vointa era pentru mine o realitate, cu roade în rafturi si în sertare.
Cu cât mai mult se tace în jurul meu, cu atât mai mult scriu si citesc. Ma întristeaza gândul ca în zece, douazeci sau treizeci de ani nu voi întâlni aceeasi dusmanie. Daca voi fi laudat, pierdeam. Atunci îmi voi cladi o casa cu terase la mare si o voi locui singur. Nu voi citi nici o revista, nici un ziar. Si voi munci necontenit. Sunt înca atâtea lucruri care
trebuiesc adâncite: limbile orientale, matematica, istoria antica, religiile, istoria stiintelor, stiintele, filozofia, istoria artelor, ocultismul, filologia... Pentru toate acestea trebuie timp si disciplina, socoteam eu. Si va trebui sa scriu, iar scrisul
e amar si anevoie de împlinit câteodata. Cum am sa le sfârsesc fara dusmanie sau rara tacere?...
Ma îmbata, pe atunci, mireasma eroismului care nu înfloreste decât în sufletul aspru si vast, revelat siesi de singuratate. Dar eroismul -singura justificare a vietii - nu rodeste decât prin cumplite si necontenite renuntari. Nu fuga de realitate ma tortura, ci vointa de a stapâni, renuntând, realitatea. Nu-mi era teama de ispite. As fi vrut sa nu vietuiesc decât vânturat de ispite, dar sa stiu a le depasi. Nu tânjeam dupa liniste, dupa confortul mizantropului. Pofteam lupta necurmata, neînfrânta, care pogoara în suflet aroma dumnezeirii si a dracului.
Si lupta necurmata nu întâmpin decât în singuratate, unde ispitele si amintirile sunt puhoi.
Viata mea, de nimeni cunoscuta, a fost o neistovita încordare dupa eroism.
Pofteam amaraciunea si disperarea eroului ca pe un fruct sau un sold alb. Nu-mi zâmbea sufletul decât dupa împlinirea unui fapt care depasea omenescul.
Visam câmpuri largi si vânt aspru, si drumuri de piatra detunata spre munti cu nori. Ma zaream urcând, urlând, muscând stânca, sângerând. Visam o austeritate care sa înspaimânte fortele mediocrilor din orasul si timpul meu.
Atunci as fi fost erou. Voiam sa vietuiasca, înca o data, prin mine, eroicul.
Eram de multe ori înfrânt. Din suflet, din carne, navaleau ispitele desfatarilor imediate si dulci. îmi spunea arunci un strain, din suflet: renuntarea înseamna mutilare; eu sunt complex, sunt nesfârsit în dorurile mele; cum sa aleg? Cum sa renunt?
Si nu stiam ce trebuie sa fac.
Vointa mi-o înaspream prin munca. Stiam atât: ca trebuie sa-mi descopar si sa-mi exalt toate potentele sufletului si creierului. Nu ma temeam de experiente cerebrale. Dar celelalte? Viata, sufletul?... Ce trebuia sa stapâneasca în mine?
Vointa si creierul sau sufletul?... Eu îmi poruncisem sa lupt întotdeauna pentru împlinirea adevaratei mele vieti, de nimeni cunoscuta. Dar daca viata launtrica se va realiza prin suflet, jar nu prin creier? Voi avea atunci vointa sa renunt la creier, la mine Msumi, la munca si scrisul meu izvorât din forja testei?
