- Fireste, esti consecvent cu remuneratoriile d-tale însusiri...
- Pardon.
- Cu d-ta nu mai discut.
"Persanul" se multumi sa ridice din umeri în fata cozonacului adus de presedinte. Ceilalti erau iritati de vorba degajata si caustica a studentei necunoscute. Eu încercam zadarnic sa mi-o închipui în biserica.
începura inevitabilele ghiciri în ceasca de cafea. Fata cu ochi verzi voia sa stie, voia sa afle viitorul cu o nerabdare dezarmanta.
- Spune-mi... Numai atât? Flaide. spune-mi si altceva...
Se ruga, se alinta, poruncea, ispitea. N.-o multumea nici un tâlc. Fatal, îmi ajunsese si mie rândul.
- Dumneata esti prietenul lui Bibi? Stii sa ghicesti?
- Numai în palma, mintii eu încercând un zâmbet de chiromant.
- Poftim!
îmi întinse palma. Dar cum era sa-i spun ceea ce aflasem din vorbele si privirile ei fata de ceilalti?
- Mai bine sa renuntam. Nn va pot trada caracterul în public, încercai eu o retragere onorabila.
Fata se supara. îmi apuca pumnul si ma sili... Ceilalti comentau bine dispusi mersul meu terorizat. Am ales un trunchi rasturnat, aproape de lac. Gândul ca as putea parea ridicol, ma calma. Vorbeam deslusit, fara "d-stra" si fara sa rosesc. I-am apucat mâna, am privit îngândurat linii din care întelegeam prea putin si i-am facut portretul.
172
O stiam atât de bine, o simteam atât de apropiata, de lamurita... Ma asculta tot mai interesata, mai atenta. Eu vorbeam, vorbeam. Sufletul fetei cu ochi verzi -
pe care îl voiam capricios si nelinistit, slab si vast, torturat de doruri si paralizat de mediocritatea împlinirilor — îl modelam tot mai precis, cu contrastele evidente, cu umbre, cu gânduri ascunse chiar fata de sine.
Cele ce aflasem din Freud, strecurate cu pricepere, o revoltara.
- De unde stii si asta?...
Eu eram încurcat, pentru ca sfârsisem toate liniile palmei. Am trecut apoi la
fata. Acolo întelegeam mai mult. dar ceea ce banuiam era mai aproape de adevar. La rastimpuri, fata tresarea si ochii verzi îsi paleau luminitele. Sfârsind, nu stia ce sa-mi spuna. Zâmbi, stânjenita.
- Trebuie de acum sa ma feresc de d-ta! poate îmi ghicesti si visurile...
Am ramas pe trunchiul rasturnat pâna seara. Am vorbit, am vorbit deschis si mult, despre carti, despre visuri,, despre sex, despre înfrângeri, despre biruinte nestiute de nimeni. Fata asculta. La rastimpuri, stânjenit de sinceritatea si debitul vocabularului, o întrebam.
- Va jeneaza?... -Nu.
Marturisea aceasta fara alte cuvinte.
Se schimbase. Nu m-a întrerupt, nu a glumit, nu a încercat calambururi cum facuse cu ceilalti. Eu banuiam tot ce se petrece în sufletul ei de sentimentala naiv mascata sub verva si banuiala ma încuraja. Vorbeam, vorbeam... îi surprindeam, câteodata, ochii alunecându-i peste lac, peste padure, departe.
Si nu voia sa-mi spuna numele... Un capriciu deplasat, gândeam eu.
- Mi-e teama sa nu-ti placa, se alinta ea.
Mi-amintesc cum s-a înserat, cum ceilalti au plecat spre gara, dupa ce ne-au chemat lung prin padure. Aveam atâtea sa-i spun, pe care nu le spusesem Nonorei, nici lui Bibi... Am întrebat-o de tovarasii ei.
- Sunt niste colegi obraznici. Am preferat cercul d-stra pe care îl stiam de la o prietena...
Trebuia sa ne grabim. Si, totusi, ea serezemase de trunchi si-mi punea întrebari cu raspunsuri lungi, si-mi povestea, si-mi povestea.
Am plecat spre gara când rasareau stelele. Apucasem cararea ce ocoleste lacul, am trecut de padure si am ajuns pe sosea. Noaptea stapânea rece si senina. Am întrebat-o daca îi era frig.
-Nu.
Observai, însa, ca nu ma priveste decât pe mine, ca îi e teama sa-si \'ase ochii alaturi, pe câmp, pe sosea. Poate o înspaimânta noaptea.
- Ti-e frica?
173
- Mult, foarte mult. Mi-e frica întotdeauna noaptea pe câmp... Dar daca d-tale nu ti-e frica...
- Mie, nu...
Adiau arome de iarba umeda, de flori, de pamânt. Ne opream, lai rastimpuri, sa ne odihnim pe marginea soselei. Aveam mâinile argintate \ de luna. Ea mi-a recitat sute de versuri cu luna. Eu i-am vorbit de tul- I burarile celor care îi primesc lumina direct pe craniu. S-a îngrozit.
- Mi-e frica, iar mi-e frica...
- Dumneata ai bucle...
La gara, aflaram ca ultimul tren personal trecuse catre oras cu un sfert de ceas înainte. Ochii verzi s-au înspaimântat o clipa, apoi au râs.
- O aventura mai mult... Ce ne facem acum?
I-am spus gândul meu: apucam soseaua înapoi si luam drumul cel mai scurt, care taie calea ferata. Pâna în oras nu sunt mai mult de doisprezece kilometri.
- Câte ceasuri?
- Trei.
- Vom ajunge la unu noaptea.
- De abia în oras. Nu stiu în ce cartier sezi mata...
- Alta solutie nu e? -Nu.
- Haidem.
în servieta, mai pastrasem cornuri si cozonac. Tovarasa mea le gasi fara pereche. Eu nu mâneam si îi povesteam cu amanunte Martin Eden.
