N-am putut gândi asupra mea însumi. De câte ori încercam sa ma analizez, ma trezeam într-un întuneric desavârsit. De unde sa încep sa ma caut? Unde as putea fi eu însumi?
Ce cautam eu? Sufletul meu. Unde? Si cum se putea recunoaste adevaratul meu suflet între miile de suflete pe care le purtam în mine?
Gândurile se risipeau. Ma desteptam cugetând la alte lucruri. începeam din nou, încapatânat, închizând ochii, astupându-mi urechile, apasând tâmplele.
Acelasi întuneric. Si nu întâlneam, nicaieri, nici o lumina, nici un sprijin. Cum sa ajung la mine însumi? Cum sa-mi cunosc eu sufletul si sa vietuiesc întocmai dupa nevoile lui?
Pentru ca eu vreau sa ma cunosc, pentru a întelege calea pe care va trebui sa pasesc.
Am pierdut, odata, o dupa-amiaza întreaga. Am aflat un singur lucru, pe care-l banuiam, însa, de mult: ca eul meu din ceasul acesta nu e asemenea celui din ceasul trecut si cu atât mai putin celui din ziua trecuta. Ceea ce m-a uluit. Nici nu mai întelegeam acum rostul hotarârii mele de a-mi gasi sufletul. Daca sufletul meu nu e unul, ci o infinitate, cum l-as putea cunoaste pe cel adevarat?
Eu am observat ca, de-a lungul zecilor de constiinte, exista o linie de continuitate. Dar ma îndoiesc asupra realitatii acestei linii de continuitate, care ar alcatui personalitatea. Mi se pare ca ea se datoreste vointei mele sau sugestiilor celor din jurul meu. Am observat ca un om se trudeste sa nu dezminta ceea ce crede el sau altii despre sine. Personalitatea n-ar fi, atunci, decât ceva impus de vointa, iar nu izvorât întocmai dinlauntrul sufletului. Ar fi numai o masca.
Dar tot ce am scris pâna acum stiu ca nu e adevarat. Stiu ca exista un singur suflet, rasfrânt în mii de atitudini trecatoare. Ca acelasi suflet se afla îndaratul tuturor starilor de constiinta. Ca, de multe ori, se strecoara într-însul stari de constiinta streine, dar acestea sunt trecatoare si pot fi îndepartate la cea dintâi
cercetare launtrica.
Eu simt, deci, ca exista un singur suflet în mine. Dar cum sa ajung la el? Lucrul mi se pare atât de greu, încât ma înfioara. Daca mi s-ar da o problema de algebra sau de geometrie - cu toata slabiciunea mea la matematica -, eu as putea-o rezolva sau as putea indica mijlocul prin care s-ar putea rezolva. As sti, în cel mai rau caz, de unde trebuie sa încep.
Când încerc sa ma gasesc pe mine însumi, însa, nu am nici o metoda, nici o indicatie. Mie mi se pare o lume noua. Am vrut sa ma lamuresc citind carti de psihologie, dar în cartile de psihologie nu se gaseste ceea ce caut eu. Acolo se cerceteaza alte lucruri, interesante, dar nu mijlocul de a ma cunoaste pe mine însumi si a intra în stapânirea tuturor fortelor sufletului meu.
Si lucrul acesta e necesar. Altminteri, nu voi avea curajul sa patrund în viata.
Eu stiu ca voi pieri daca nu voi urma drumul sufletului meu.
Sufletul meu... Iata ceea ce ma tulbura. Nu-l pot aduce la lumina. As vrea sa-mi gasesc sufletul cum gasesc pancreasul unui câine la anatomie. Sa-l masor, sa-l cântaresc si sa-l pretuiesc în valori. As vrea sa stiu daca sufletul meu e sufletul unui adolescent melancolic sau al unui mascul întarâtat. Daca eu sunt un om de stiinta sau un sentimental. Daca ma pot încrede în preocuparile mele actuale sau trebuie sa fiu banuitor si sa ma tem de timpurii schimbari.
Pentru ca sunt zile când vointa mi-e sigura si mintea limpede ca a unui barbat.
Atunci lucrez cu sârg, planuiesc lecturi si scriu indicii cartilor.
Si iara sunt zile când ma destept târziu si ma întorc abatut de la scoala si toate din jurul meu mi se par vestede si inutile. Sunt zile care eu le urasc.
Ochii îmi aluneca de pe pagina si îmi sterg mereu ochelarii, ca treaca timpul, si ma întreb: la ce bun? Iar daca recitesc planurile lucrurilor de mai târziu, ma întristez.
Sunt apoi ceasurile petrecute privind pe ferestruica mansardei mele sau pasind pe strazi necunoscute, pe sub castani. Ceasuri care ma tulbura, ma nelinistesc.
Ceasuri în care nu ma recunosc. Atunci, un gând ma framânta si eu, din toata puterea vointei mele, îl izgonesc. Altminteri, pierd curajul. Eu ma întreb: daca voi regreta mai târziu adolescenta
care mi-am petrecut-o, absurd, în marginea vietii? Daca voi plânge mai târziu cei saptesprezece ani pe care îi am acum si pe care îi sfârsesc în mansarda, singur, privind la rastimpuri doi plopi?
Stiu: nu sunt un baiat frumos, dar am saptesprezece ani. Si în ceasurile când ochii îmi aluneca de pe carte, iar vointa îmi slabeste, ma gândesc mult la acesti saptesprezece ani.
De multe ori, izbândesc. Lucrez pâna noaptea si adorm fericit ca m-am învins pe mine. Adorm surâzând.
Alteori, însa, nu izbutesc sa ma apar. Sunt coplesit si pornesc pe strazi.
Si toate acestea ma întristeaza. Trebuie sa lupt mereu, trebuie sa ma apar împotriva sufletului meu, pe care nu-l cunosc si care mi se dezvaluie la rastimpuri, contradictoriu. Niciodata nu mi-am gasit sufletul acelasi, în fiecare zi, altul. Iar eu trebuie sa lupt ca sa duc mai departe ceea ce începusem cu o luna, cu o saptamâna, cu o zi mai înainte.
Daca m-as cunoaste... Atunci as fi atât de sigur de mine însumi si de viata... As spune: asa mi-e sufletul, si asa vreau eu. Dar acum mi-e teama de viitorul acela întunecat si amenintator catre care ma îndrept calauzit de un suflet orb.
Daca mai târziu se va face lumina si voi întelege ca am apucat o cale gresita?
Daca ma voi simti strein în lumea pe care o socotesc acum prietena? Voi mai avea curajul sa ma întorc pe aceeasi cale si sa încep o alta viata, noua? Si voi avea putere?...
De multe ori, încercând sa aflu cine sunt, m-am înspaimântat. Nu ma
recunosteam în multe fapte împlinite si vorbe rostite. Mi se parea ca a fost altcineva. Inainte de a adormi, ma gândeam la ziua care se scursese, fara veste. Ma întrebam: care a fost sufletul meu? Si îmi apareau suflete streine, si ma înfioram.
Am aflat ca însusi sufletul, pe care-l simteam în timp ce citeam îmi era strein.
Atunci adormeam obosit si îndurerat.
In alte zile, ma grabeam sa ajung acasa si ma atâtam la munca si eram stapân pe gândurile si pe sufletul meu.
Si pasind, astfel, auzeam revarsându-se pe vreo fereastra game la clavir sau sonate pe care le framântasem si eu, demult, lacramând de ciuda degetelor prea mici si a octavelor prea mari. Sau auzeam melodii care îmi desteptau în suflet tristeti si pareri de rau. Indata încetineam pasul. Sufletul mi se schimbase. Eram abatut. Gândul odaitei cu carti nu ma tulbura. Si paseam tot mai încet, si ocoleam strazi multe pâna sa ajung acasa, si nu ma gândeam la nimic. Nici la vremea pretioasa pe care o pierdeam pe sub castani. Si nici la cartile pe care le voi scrie.
Alta data, ma întristau simple si neînsemnate viniete risipite prin reviste.
Undeva, o fata pe o banca, sub un copac înfrunzit, iar în departare, liniile dealurilor pe care le ghiceam însorite. Gravura aceasta ma întristeaza întotdeauna când o privesc cu luare-aminte. Nici eu n-as putea spune pentru ce. Dar e atâta melancolie în privirea fetei, singura, sub copacul înfrunzit... Si atâtea pareri de rau în liniile dealurilor, care exista undeva, aproape de tot, si pe care eu nu le privesc, ci trec alaturi, cu privirea atintita catre o lume moarta...
Si iarasi ma întristeaza o vinieta tot atât de simpla. Un drum de tara, marginit cu plopi. In câmp se zaresc seceratori. Iar pe drum, un drumet paseste. Banal.
Plictisitor. Dar eu ramân mult timp privind plopii si drumetul. Poate ma gândesc la plopii din curtea cu grilaj de fier, pe care eu îi zaresc pe ferestruica. Ma gândesc la câmpurile pe care nu le vad decât vara sau în duminicile de primavara, când umblu mult si ajung departe de oras.
Ascund revistele si citesc înainte. Dar nu pot citi. Ma mustru. Privesc pe ferestruica plopii si acoperisurile plumburii si aud - stinse zgomotele din strada.
Câteodata se înnopteaza. Poate de multe ori am lacramat, dar n-am stiut aceasta.
