- Eu te-as sfatui sa te zapacesti complet si absurd. Dupa aceea, ai sa te limpezesti, ai sa întelegi firesc, fara eforturi, fara tortura...
- Ce trebuie sa fac?
- Sa-ti pierzi timpul... Stii sa-ti pierzi timpul? Ia o foaie de hârtie si mâzgaleste-o cu creionul pâna seara... Apoi, du-te prin cârciumi. Dar nu poza si nu discuta filozofie. Ai strica totul... Bea, domnule!...
îl priveam uluit. Ochii profesorului licareau albastri în orbite stinse. Era palid, palid, cu sprâncenele dracesc arcuite.
- Dumneata esti precoce. Cu atât mai rau... Eu, la vârsta dumitale, ma tineam de betii... Si tot am ajuns rau, profesor universitar... Dar dumneata?
- Cafea bei?
- Câteodata. Eram stânjenit.
- Nu te sfii. Eu nu am picioroange ca onoratii mei colegi. De altfel, dumneata nu pari cu desavârsire neinteresant, iar saracia nu ma jeneaza într-atât sa nu pot oferi o cafea si tigari unui tânar prieten...
Ce mi-a vorbit la cafenea? De Mach, de Pascal, de italieni, de Poin-care, de Descartes; mai ales de Descartes.
- Când te vei duce în Germania, vei întelege pe Descartes... Acolo, oamenii merg altfel pe strada. D-ta stii cât de mult poti învata într-un oras în care oamenii se misca altfel decât aici?
Avea pentru fiecare autor o exclamatie, un epitet, o paranteza, o lauda sau o injurie. Când ma privea mai prieteneste, eram ispitit sa-l în1 treb.
- Dumneata crezi?...
162
Evita religia. O singura observatie i-a alunecat, cu parere de rau.
- Cunosc un crestin cu doua fiice pagâne. Desi ascet si duhovnic, nu le izgoneste. Fie ca stie, fie ca nu stie, el e nebun sau Dumnezeu...
Ne-am despartit în seara. Strângându-mi mâna, m-a sfatuit:
- Daca vrei sa afli religia, citeste logica, medicina si biologie, mai ales sinteze biologice. Religia câstiga procesul în absenta...
Pe drum, singur, tulburat, gândeam.
- Profesorul meu e un geniu... sau poate un farseur... Cum as putea sti?
Ajungând acasa, am amânat lamurirea definitiva. Pe masa se aflau destule alte carti, si hârtie alba, ispititoare, era pe masa, si gânduri multe, si caldura multa în suflet, si cerneala neagra, neagra.
Povestind lui Radu întâlnirea cu profesorul de logica, am facut o descoperire care m-a uimit: prietenul meu si tovarasul de bar întelege sensul si simte nevoia filozofiei. Parasind lauda Nonorei - care nu-l îngaduia dincolo de pulpe -
mi-a pus întrebari la care eu si poate toti cei care nu se multumeau cu vorbe nu puteau raspunde.
Nu-l auzisem înca vorbind de "mântuire".
- Si e ciudat ca eu banuiam lucrul acesta demult. Rugându-ma, aflam ca am sa fiu mântuit...
- Dar cum ai sa fii mântuit?...
- Nu stiu. Poate, nepierind. Am sa mor, si sufletul nu are sa moara. De aceasta sunt sigur, desi, incult, nu ti-as putea da vreo dovada... Si îti spun ca nu e nici închipuire, nici minciuna. Stiu ca, pacatos fiind, am sa traiesc în veci... De altfel, nu mi-e frica de moarte... Mi-e frica de moartea fara Iisus...
îl ascultam cu mirare. Dezvaluirea sufletului prietenului ma tulbura. Nu banuisem ca misticismul pe care îl socoteam împrumutat si confuz era de o simplicitate atât de crestina. Radu era crestin, crestin; si era atât de pacatos...
- Dar, te-as ruga, lucrurile acestea sa nu le afle prietenii, nici No-nora...
Munceam aceeasi munca aspra a celui ce se întarâta sa-si duca fagaduinta, împotriva tuturor ispitelor, la împlinire. Sfârseam iama cu un suflet îndurând tulburarile toamnei si presimtirile primaverii.
#
Acum, când scriu, înteleg fiecare neliniste, si nerabdarea, si pofta de a ma cunoaste si a ma stapâni. Si faptele mele, si munca mea, si teama, 51
bucuriile, si tristetile le înteleg. Dar atunci nimic nu întelegeam, si ult ma îndurera nesiguranta, si nimeni nu banuia jarul sufletului meu, 163
nici profesorul cu luminite albastre si sprâncene dracesc arcuite. Pro-| fesorul era singurul care ma putea linisti. Si el mi-a spus ca trebuie sa! ma tulbur.
Sfatul era mult mai sincer si mai adânc decât as fi crezut atunci.
VI. PRIMAVARA
în anul acela, ea s-a pogorât blânda si a luminat orasul cu castani înmuguriti.
Lumina a înviorat mansarda. Trebuia de acum sa întârzii cât mai putine ceasuri la masa de lemn. Primavara ma biruia întotdeauna. Era singura ispita care ma stapânea, ma farâmita, ma hotara sa apuc drumuri potrivnice sufletului meu.
Primavara, mântuirea mea erau norii. Norii buni si tulburi, care-ntuneca zâmbetul orasului cu chemari. Mi-au fost dragi norii care revarsa în suflet tristetea sobra si poarta deasupra crestetelor fluturare larga de destin. I-am asteptat, norii mei, în dupa-armezi parfumate, când eram ispitit sa lovesc în zidurile odaitei prea albe si prea strâmte, sa adun flori în rafturi. Ma bucuram de fiecare tresarire a razelor: se întuneca! se întuneca!... Dar soarele stapânea iarasi, si ma târâm iarasi robit.
Primavara mea nu era asemenea celor pe care le cunosteam din viata tovarasilor sau din carti. Era amara si salbatica. Ma întarâtau caldura, vântul, soarele, gradinile, femeile Orgasmul ma tortura ceas cu ceas, îmi biciuia carnea, îmi sângera creierul, îmi îndurera sufletul. Daca priveam pomii goi, ma coplesea furia; daca întâlneam o brazda, lacramam; în fata râului, urlam; scrâsneam din dinti mângâind o piatra: pamântul cu aburi calzi ma silea sa-l sarut., sa-l mestec, sa ma framânt cu bulgarii lui grei pe pieptul gol, sa-mi înfig umerii în brazde negre si sa privesc soarele. Nu aveam niciodata curajul sa ies singur din oras înn -o zi de primavara prea senina. Ma istoveau numai frânturile zarite în gradini. In fata câmpurilor nu-mi mai puteam înstruni reflexele. Stiu eu ce se putea întâmpla?... Vietuiam începutul acela de primavara ca un sir de nopti în iatacul unei amante cu doruri nestapânite. Nu-mi ramânea un simt, un colt de sensibilitate, o farâma de creier neconsumat. Vrajmasa mea cunostea toate iscusintele unei perverse Ma tortura cu ramuri de cires înflorit, cu solduri de trecatoare necunoscuta, cu cer dureros de clar, cu chemari catre pribegie.
Trotuarul era o ispita: sinuos, curat, liniat corect de umbra streasinilor. Copiii ma suparau, fiindca ma surprindeau iubindu-i. Eu nu voiam sa iubesc copii.
