- îi scriam ei... Mi-e atât de dor...
Am ramas o saptamâna, citind Evangheliile si Apocalipsul. Eu aveam în sac un caiet alb, menit unei povestiri pe care nu o puteam scrie. Lânga caiet, S.
Francisc si Pascal.
Dupa o saptamâna, prietenul meu s-a simtit coplesit de singuratate. Studentul coborâse în Ardeal, la o ruda. Mi-a daruit un exemplar din Gracian, cu o dedicatie trista. Si prietenul meu era tot mai trist si tot mai stapânit de amintirea doamnei. Intr-o dimineata, m-a sarutat si a plecat. L-am întovarasit o bucata de drum, prin padure. Era atât de fericit ca are s-o vada...
Când am ajuns pe platou, ne-am despartit. Eu ma întorceam spre schit, el cobora jos, catre oras. Era senin, cald, liniste. Ne-am amintit urcusul, pe ploaie si întuneric, cu o saptamâna mai înainte.
- De acum, fiecare cu drumul sau...
Treceau zile aspre, dure, nemilostive în îndoieli. Vietuiam acea salbatica singuratate pe care o doream din biblioteca mea. Nu vedeam decât pe calugari. Porneam în fiecare zi, singur, cu caietul alb pe creste, pe muchi, pe carari ce coboara în prapastii. Iubeam viespile care culeg mierea arbustilor.
Iubeam pasarile pe care, de multe oi, mi se parea ca le patrund în glasurile lor.
Iubeam muntii rai si padurile cu putregai Printre trunchiuri.
Noptile, ma chinuiau întrebari. Aveam acelasi raspuns, si chinul ma \'ndreptatea sa cred ca sunt pe drumul cel bun. Nu uitam niciodata ca Vfeau sa fiu erou.
191
Dar întrebarile erau multe si crude: "Ce am sa-i spun Nonorei?" "Sâ fug de prietene?" "Sa fug de Nîska?" "Daca am s-o îndragesc?" "Sa rup dragostea?"
"Sa ma mutilez?..."
Au fost nopti când tulburarea ma umilea pâna la plâns. Criza crestea, crestea în singuratate. Ma simteam parasit de toti, uitat, agonizând într-un pustiu.
Sufletul îmi era corMesit de marasm, de disperare muta, de sla-\' biciuni. Totul îmi poruncea sa ma întorc în oras, între oameni. As fi voit sa vad pe Niska, s-o rog sa-mi fie prietena buna. As fi voit sa vorbesc, în jurul meu nu era nimeni.
Rataceam, si Pascal mi se parea rece, si Sf. Francisc de neînteles.
în fiecare dimineata îmi spuneam: "Astazi voi capata linistea cu care am venit".
Adormeam cu vedenii de fericire umilindu-ma. Ispita cea mare era dragostea si fericirea prietenului meu. îmi spuneam: "Iata, prietenul meu e fericit. De ce sa nu fiu si eu?" Si nu credeam în fericire, si o pofteam ca pe un fruct.
De câte ori tristetea singuratatii aspre ma coplesea, îmi spuneam: "Are sa treaca, are sa treaca...". Mi-era ciuda sa astept ceasul acela -care trebuia sa vina — cu neîncredere. Nu era începutul si icoana întregii mele vieti singuratatea aceasta disperata si chinuita?...
Un amurg însângerând padurile m-a linistit în câteva clipe. Nu pot zugravi o liniste de singuratate. Era credinta si nadejde, si dragoste, si pornire spre jertfa, spre renuntare. Am gustat fericirea amaruie si calmanta a biruintei.
în seara aceea, la lumânarea pe care o mai aprinsese o singura data prietenul meu dupa furtuna, am deschis caietul neînceput si am scris pe cea dintâi pagina:
"...Eu îmi voi însemna aici crizele si solutiile mele. Un caiet pentru suflet, în care oamenii vor fi ispite, iar evenimentele, atitudini. Nu mai pot reconstitui experientele care m-au bântuit în aceste zece zile, dupa plecarea prietenului meu. Dar, depasita fiind criza, eu ma simt mai puternic, mai voios, mai încrezator. De acum stiu: cu cât mai mult voi fi coplesit de tristete si de neliniste, cu atât trebuie sa ma bucur mai mult. Izbânda va aduce o limpezire dureros de senina, si-mi va mânia fortele.
Asadar, nu trebuie sa evit primejdiile: sentimentale sau cerebrale. Sunt dator, ca sa realizez eroismul, sa înfrunt ispite mari, vaste. Ca sa ma împlinesc pe drumul daruit mie, si împartasit numai studentului si prietenului meu, trebuie sa renunt la fericire. Renuntarea o voi înfaptui dupa coborârea în lume.
Renuntarea nu înseamna schivnicie. Ascetismul va fi pur etic. Nu voi renunta la un lucru decât atunci când el îmi primejduieste drumul catre eroism. Asadar, nu renuntare definitiva, ci renuntare cautata.
192
Voi fi prieten cu Niska. Iar daca primejdia va ajunge temuta, daca ina voi
îndragosti, sunt dator sa-mi aprind dragostea pâna ce ma va stapâni complet.
Atunci, voi renunta la Niska sau la oricare alta dragoste. î-am pomenit numele, pentru ca de ea ma simt ispitit mai mult. Sunt sincer; nu mi-e teama de primejdie.
Singura grija: eroismul. Aceasta nu trebuie s-o afle nimeni. Voi vie-;ui aceeasi viata. Daca anumite renuntari pot parea nebunesti, cu atât aiai bine. Numai un nebun supravietuieste mediocritatii.
In ceasurile mari, sa nu fiu trist, ci semn. Accept nostalgia numai în ::nintiri. în fapte, -aceeasi dârzenie si încredere virila. Faptul trebuie supus eroului. Viata toata trebuie sa se frânga sub nebunia Iui..."
XIII. PLECARE
Am coborât senin.
Orasul se pârguia sub cer de flacari. Strazile, în amiaza, se înalbeau pustii.
Oamenii se strecurau pe sub ziduri, adulmecând umbra. în mansarda mea, soarele navalise îngalbenind albul cartilor.
Am plecat iar, catre sâtui cu vile în sân de mare. Acolo, rasaritul orbeste zarea apelor: amiaza sticleste ca o bolta deasupra trupurilor foaie pe nisip înfierbântat; amurgul sângera pe dealuri de argila; seara se iveste o data cu luna, adusa din pustietati sarate; noaptea se limpezeste albastra, înalta.
în gara am întâlnit pe Marcu, întovarasit de un tânar brun si de o du-ciuie. Nu-l mai vazusem din iarna. Ne-am îmbratisat, printre perechi grabite, printre hamali. Mi-a prezentat noii lui prieteni: duduia, cu un nume evreiesc complicat, studenta ia Stiinte naturale; tânarul, medicinist si antisemit. Râdea, si as fi crezut ca glumeste, daca nu as fi zarit zvastica de argint la cheotoarea prietenului sau. Nu mi-a iasat timp de narari si iscodiri. Trebuia sa ne gasim locuri, într-un compartiment nu prea aglomerat, ca sa putem calatori si discuta în tihna.
Am aflat un culoar gol si ne-am multumit sa ramânem rezemati de Ś cstre. Marcu si tovarasii lui se duceau la Constanta. El va ramâne în septembrie si va pleca, apoi, la Marsilia, pe mare. în Marsilia, Plantele iui are rude. Se va odihni si va pleca la Paris, sase-sapte ani, Pentru Medicina.
Mi-a povestit cum a trecut bacalaureatul în vara.\' L-a îndârjit prima cadere.
Pierdea un an; nu avea nici timpul sa-si faca ostirea. A început 193
sa creada ca e persecutat, ca a fost respins din pricina antisemitismului comisiei. Atunci, a început sa învete. Opt luni, a învatat ceas cu ceas, asa cum învatam amândoi cu un an mai înainte, în Biblioteca Fundatiei. Ne-am amintit amândoi iarna si primavara petrecuta alaturi de carti mari, cu legaturi sure. Mi-am amintit atâtea amanunte, cu un prieten care se despartea...
L-am întrebat de ce n-a venit sa ma vada. Când l-am cautat pe acasa, vecina m-a vestit ca se mutase, fara sa lase noua adresa.
- Mi-a spus Radu ca te-ai facut antisemit, ca primesti la tine un cerc studentesc crestin, ca pregatiti manifeste si conspiratii...
Râdeam, râdeam.
- Fireste ca Radu nu ti-a spus nimic din toate acestea... La mine în mansarda a fost doua luni, e drept, sediul cercului. Multi studenti erau antisemiti... Dar pe mine ma stii: nu am fost niciodata antisemit.
- Foarte rau, ma întrerupse studentul cu zvastica. Prietenului meu Marcu i-am marturisit de multe ori: un student român luminat, care nu e antisemit, e las sau nebun. Un student luminai, trebuie sa fie nationalist...
- Absurd, zâmbi Marcu. Un student luminat trebuie sa fie cetatean al viitorului: comunist. Daca nu vom anula noi atât superstitiile nationalismului, ale
granitelor, ale neghioabelor teorii etnice, atunci, cine sa le anuleze?
- Tu esti semit si pozeur. Anularea de care îmi vorbesti nu te împiedica sa fii un fanatic al iudaismului.
- Noi trebuie sa ne lasam legea cea din urma, pentru ca nu avem nimic altceva în afara de lege.
- Exagerezi; aveti mult mai multe însusiri. De altfel, ceea ce m-a îndemnat sa-ti fiu cel mai bun prieten a fost tocmai iudaismul tau intens si sincer, alaturi de un internationalism banal si nesincer.
