- Dumneata esti dicotiledonat.
- Cum sunt?
- Esti amfibiu metafizic.
- Plaseaza definitia în planul coherentei si al logicei evidente.
- Nu accept sfatul metodologic într-o riposta de dialectica personala.
- Esti obraznic.
~ Corosiv periferic... Interveni profesorul, uluit. ~ Domnilor, va rog...
159
- Sa-si retraga cuvintele...
- Le retrag, poftim, imputându-mi numai organica fatala-mi predispozitie catre...
Intervenira auditorii din fund. .
- "Ghita"! Ochi mirati...
- Despre mine e vorba?...
La Filozofie frecventau studentii seriosi, buni si semidocti. Pentru ca cei inculti nu întelegeau, iar ceilalti îsi maturizau, prin propriile lor lecturi, constiinta si cunostintele filozofice. Singurul curs unde se încapatânau sa vina studente si studenti care nu întelegeau linia conferintelor, ci numai frânturi disparate era cursul de logica si metafizica. Profesor tânar, cu fata smeada, brazdata, întunecata, cu ochii clipind straniu, cu profil ciuntit, cu pupile albastre în cearcane tulburate.
Profesorul intra zâmbind, putin plecat din umeri. Se aseza comod pe scaun, fara demnitate universitara, si-si începea vorba firesc, clar, rotind capul.
Fiecare fraza parea atunci gândita. Profesorul se bucura de formula gasita si o repeta, modelând-o, o insinua plecat peste catedra, o pronunta cu accente perfecte, o dezgolea. Formula îl mâna într-un rationament al carui rezultat nu-l putea preciza mai înainte. Auditoriul alerga câtiva pasi, apoi îl asculta cum se departeaza, chinuit de întunericul care învaluia înca noua formula, îndurerat de întunericul celorlalti, ispitit sa lase gândirea nesfârsita si sa se întoarca la o formula lui cunoscuta si accesibila celorlalti. Ceasul trecea cu un profesor chinuit pe catedra si o sala înmarmurita, sedusa de nelinistea comunicata cu pupilele, cu cearcanele, cu profilul ciuntit, cu gesturile, cu întrebarile iscoditoare: "Nu? Nu?..."
Când sala ramânea prea multa vreme inerta, profesorul o înviora cu sarjele
împotriva manualelor de logica si împotriva lui Kant. Profesorul marturisea ca ceea ce lipseste manualelor de logica e logica.
- Asta nu înseamna ca nu trebuie sa le cititi...
- Sa le cititi, dar sa nu le credeti...
Fetele îsi opreau zâmbetele cu batista. Dupa ce pleca, fetele comentau ochii si urâtenia seducatoare a profesorului; baietii îsi marturiseau îndoielile. Cei de la Litere nu întelegeau cum a putut sa-si treaca doctoratul cu o teza de matematica. Cei de la Politehnica nu întelegeau cum poate fi mistic ortodox.
Cei de la Teologie nu-i iertau glumele S1 pornirile lui lumesti.
Mie mi se pareau toate acestea firesti si recomandabile. învatasefl> de mult sa nu ma uimeasca un geometru poet, un filolog muzicant, u"
160
mistic profesor de anatomie. Ma nelinistea, însa, ortodoxismul lui. Inte-jegeam ca experienta sa religioasa poate fi autentica si în afara cadrelor logice. Dar respectul catre dogme, socotite nu nuclee de credinta potentata, ci adevaruri ce pot fi dovedite rational? Dar credinta lui ortodoxa era efectiva sau sugestionata, rezultatul unei necesitati de pura spiritualitate sau concluzii teologice?
Viata profesorului de logica însemna pentru mine siguranta ca solutia acelor crize începute în adolescenta trebuie sa mi se lamureasca. Daca aceasta viata e aceea pe care o lasa întrezarita. Si daca, mai ales, nu crede în primatul gratiei. Dar vesnica lui ispita, biruita sau biruind în suflet, stâlcindu-si izbânda între pupilele albastre si pleoapele întunecate? Nelinistea care nu era numai logica, încordându-se în metafizica si în teologie, nu putea starui într-o constiinta care a gasit pe Dumnezeu. Daca profesorul nu crede în Dumnezeu, asa cum nu cred nici eu, cu toate chemarile care tulbura sufletul? Daca el nu crede, nici eu nu-mi voi gasi linistea pe acest drum, pe care pasesc dus de destin si de în-frânarile mele. Ce drum sa apuc altul, daca profesorul de logica nu l-a apucat înaintea mea?
Si daca, totusi, crede? Cum sa-i spun ca sunt crestin fara sa cred în Dumnezeu?
Cum sa-i spun ca arareori mi se pogoara Iisus, în mine din mine? Pot raspunde, logic: asadar, Dumnezeu nu exista, pentru ca eu, poate un pacatos inconstient si mândru, n-am izbutit sa-l cunosc? Si însasi aceasta cunoastere — despre care nu stiu nimic — cum o voi putea discuta cu el? Sa-i vorbesc deschis sau sa-l încerc prin întrebari? Si cum l-as putea încerca pe el, cel mai ascutit dialectician al Universitatii?
Dupa fiecare ceas de logica ma nelinisteam si mai mult. Nelinistea si disperarea m-au cuprins de câte ori am încercat, în ultimii ani, sa înteleg pâna la sfârsit problema logica\'. Sinteza clasica nu m-a multumit din ziua când am surprins arbitrarul împartirii în notiuni, judecati, rationamente; de când am aflat singur ca judecata nu e întotdeauna stabilire de raporturi între doua notiuni, ci si între o notiune si un obiect sau între doua obiecte, am dispretuit-o.
Ajunsesem sa nu mai disting o notiune de o judecata. Profesorul ma ajuta sa descopar singura deosebire: elementul existential; deosebirea dintre "tunet" si
"tuna". De aici, puteam merge singur mai departe. Dar ma întunecai într-atât, încât fui nevoit sa ma întorc din nou la manual. Cercetai logica lui Benedetto Croce. Aflai te primele capitole frânturi din observatiile mele, rar conducând la alte fezultate. Croce era clar si obscur. Trebuia, apoi, sa cunosc bine logica hegeliana. De la Hegel - pe care nu-l patrundeam întotdeauna - m-am \'Wors la moderni. Au trecut saptamâni chinuite, cu Gentile, cu Goblot, cu Enriques. într-o dimineata am dosit cartile în raft, zapacit, deprimat, Śstovit, fara sa fi aflat nimic sigur.
161
Atunci m-am hotarât sa vorbesc profesorului. A zâmbit tot timpul, încurajator.
Eu bâiguiam, sfielnic, si nu izbuteam sa-i dezvalui întreaga! tulburare. Ma întrerupse.
- Fericita vârsta, nouasprezece ani... Multi înainte... Numai, nu ai de -ce sa te grabesti. Cum sa-ti spun? Lucrurile acestea nu se înteleg bine] decât dupa ce nu le-ai înteles mult timp. Eu m-am lamurit dupa sapte J ani; desi problema inductiei nu am priceput-o nici pâna acum... Si sunt i probleme pe care nadajduiesc sa nu le pricep niciodata...
Mergeam alaturi, pe lânga Universitate. Profesorul mi-a vorbit blând si prieteneste. Atunci, l-as fi întrebat:
- Dumneata crezi?
Dar stiam ca nu putea sa-mi raspunda.
- ...Nu întelegem nimic prin noi însine. Acestea ne vin asa, la o anumita vârsta, cum vine impulsul sexual sau artrismul...
- Dar eu vreau sa ma lamuresc, în logica...
