Ma îmbata, pe atunci, mireasma eroismului care nu înfloreste decât în sufletul aspru si vast, revelat siesi de singuratate. Dar eroismul -singura justificare a vietii - nu rodeste decât prin cumplite si necontenite renuntari. Nu fuga de realitate ma tortura, ci vointa de a stapâni, renuntând, realitatea. Nu-mi era teama de ispite. As fi vrut sa nu vietuiesc decât vânturat de ispite, dar sa stiu a le depasi. Nu tânjeam dupa liniste, dupa confortul mizantropului. Pofteam lupta necurmata, neînfrânta, care pogoara în suflet aroma dumnezeirii si a dracului.
Si lupta necurmata nu întâmpin decât în singuratate, unde ispitele si amintirile sunt puhoi.
Viata mea, de nimeni cunoscuta, a fost o neistovita încordare dupa eroism.
Pofteam amaraciunea si disperarea eroului ca pe un fruct sau un sold alb. Nu-mi zâmbea sufletul decât dupa împlinirea unui fapt care depasea omenescul.
Visam câmpuri largi si vânt aspru, si drumuri de piatra detunata spre munti cu nori. Ma zaream urcând, urlând, muscând stânca, sângerând. Visam o austeritate care sa înspaimânte fortele mediocrilor din orasul si timpul meu.
Atunci as fi fost erou. Voiam sa vietuiasca, înca o data, prin mine, eroicul.
Eram de multe ori înfrânt. Din suflet, din carne, navaleau ispitele desfatarilor imediate si dulci. îmi spunea arunci un strain, din suflet: renuntarea înseamna mutilare; eu sunt complex, sunt nesfârsit în dorurile mele; cum sa aleg? Cum sa renunt?
Si nu stiam ce trebuie sa fac.
Vointa mi-o înaspream prin munca. Stiam atât: ca trebuie sa-mi descopar si sa-mi exalt toate potentele sufletului si creierului. Nu ma temeam de experiente cerebrale. Dar celelalte? Viata, sufletul?... Ce trebuia sa stapâneasca în mine?
Vointa si creierul sau sufletul?... Eu îmi poruncisem sa lupt întotdeauna pentru împlinirea adevaratei mele vieti, de nimeni cunoscuta. Dar daca viata launtrica se va realiza prin suflet, jar nu prin creier? Voi avea atunci vointa sa renunt la creier, la mine Msumi, la munca si scrisul meu izvorât din forja testei?
Si nu stiam ce trebuie sa fac...
168
169
VIII. DRUM DE LA MANASTIRE
în dimineata Floriilor, trenul de Constanta ne-a lasat în gara manastirii. Eram toti coplesiti de primavara. Eu ma împrietenisem din nou cu Nonora, iar Bibi râdea de soaptele lui Radu. Gaidaroff iesise din iarna îndragostit de Mariuca. Si Mariuca îl îndragise, si era blonda, cu I buze rosii si ochi negri.
în vagonul nostru se mai afla un grup de studenti ce plecau tot spre manastire.
Râdeau, râdeau. Printre ei, la o fereastra deschisa, am zarit un chip de fata.
Tresârii. N-a observat nimeni, nici Nonora, care ma încredinta ca primavara îmi va fi fatala si voi sfârsi prin a ma îndragosti de ochii, parul si sânii ei. Am coborât în gara zgomotosi, cu presedintele în frunte. Nu stiam câti suntem, si aceasta ne bucura; poate eram multi, multi. Am pornit pe drumul ce înconjoara lacul. Padurea îsi desira mugurii. Printre copaci, arbusti înfloriti, frunze vestede si colti de iarba
mare.
Grupul de studenti si studente ne întovarasea. Auzeam necontenit si stânjenitor de clar râsul fetei de la fereastra. De ce tresarisem? Ma chinuia parerea ca o mai vazusem undeva, la munte, într-o vara, demult. Nu izbuteam sa deslusesc nimic. Si totusi, ochii verzi si nostalgici în umbre viorii, sub sprâncene frânte în unghi de mirare, îmi erau cunoscuti. Nu întelegeam de ce, privindu-i, ma abateau tristeti vechi si amintirea unei vacante singuratice, si
melancolia adolescentei aspre. Si râsul continua clar, enervant, larg. Poate eram singurul pe care sa-l supere. Ma supara, pentru ca râsul fetei era pentru altii...
Am pasit smeriti si ne-am închinat în biserica. Era frig întunecat printre candele. La ferestre, înflorisera ramuri de cires. Si fata cu ochi verzi soptea, soptea, stapânindu-si râsul...
O clipa, a ramas tacerea în biserica. Ceilalti plecasera, pasind. Plecase, poate, si fata. Era de acum liniste. întorcându-ma, o zarii privind lumina stinsa prin ferestre. Buzele i se adunasera într-un zâmbet trist Ovalul fetei se linistise, palid. Ochii lacramau dar poate nu lacramau, ci numai mi se parea mie. Ochii îi erau atât de ciudati în pânza de tristete... M-am prefacut ca nu vad nimic. Si eram fericit, si ma desfata gândul ca a ramas aici, singura. Stiam ca nu crede si ca nu se roaga. Banuiam tristetea care o napadeste, pentru ca aici sunt umbre, întuneric, trecut, iar afara e soare si zvonuri de viata; si, poate, nu vrea sa le asculte. Cine stie de ce lacrameaza? Poate iubeste sau poate asteapta; si nadejdile ei încep sa le iroseasca anii. Cine stie de ce priveste fereastra stingând soarele-170
Poate îsi aminteste; sau poate presimte durerea vietii care cere sa fie vietuita toata si nu îngaduie, în acelasi timp, decât faramituri de desfatare...
Pe mine m-au chemat. Când i-am trecut prin fata, ochii râdeau, fara lacrimi. în curtea manastirii era prea multa lumina, si baietii erau prea zgomotosi, si fetele râdeau, râdeau...
Am vizitat cu Nonora cripta întesata cu sicrie. Oase galbene, lucioase sau putrede, mate, printre coroane vechi, cu înfiorari metalice. Nonora nu era trista.
- Hârcile acestea ma învata sa-mi fac de cap, acum, când sunt tânara...
Am râs amândoi. Ma privea fagaduitor si atunci, fara sa înteleg, am sarutat-o.
Buzele Nonorii îmi stapâneau gura ca o ventuza. Parul ei îmi tulbura pumnul.
Am zguduit-o de bucle si i-am strivit iar buzele de gura mea. îi luceau ochii si rasufla cu nari fierbinti.
- Vezi ca mi-ai luat tot rouge-\A...
Ce multumit am fost ca mustrarea Nonorii, amintindu-mi atâti straini care o sarutasera, mi-a îngaduit sa ma întristez...
în curte, am întâlnit iar râsul fetei cu ochi verzi. O înconjurau cinci baieti, si ea le declama frânturi de strofe: Codreanu, Minulescu, Iosif, Cosbuc, Arghezi. Ma uimea si ma tulbura. Celui din urma i-a recitat frumos si enigmatic câteva strofe banale si sincere.
- Ghici?
- Victor Eftimiu?...
- Fugi de aici, ca nu stii nimic! Asculta alta.
- Philippide, Demostene Botez?...
- Asi!
Cum de n-au ghicit ca era un poet tânar, care poate o îndragise si îi scria strofe cu gândul la ochii ei?...
- Ce vreti? Eminescu sau Topârceanu?
