- Trebuie de acum sa ma feresc de d-ta! poate îmi ghicesti si visurile...
Am ramas pe trunchiul rasturnat pâna seara. Am vorbit, am vorbit deschis si mult, despre carti, despre visuri,, despre sex, despre înfrângeri, despre biruinte nestiute de nimeni. Fata asculta. La rastimpuri, stânjenit de sinceritatea si debitul vocabularului, o întrebam.
- Va jeneaza?... -Nu.
Marturisea aceasta fara alte cuvinte.
Se schimbase. Nu m-a întrerupt, nu a glumit, nu a încercat calambururi cum facuse cu ceilalti. Eu banuiam tot ce se petrece în sufletul ei de sentimentala naiv mascata sub verva si banuiala ma încuraja. Vorbeam, vorbeam... îi surprindeam, câteodata, ochii alunecându-i peste lac, peste padure, departe.
Si nu voia sa-mi spuna numele... Un capriciu deplasat, gândeam eu.
- Mi-e teama sa nu-ti placa, se alinta ea.
Mi-amintesc cum s-a înserat, cum ceilalti au plecat spre gara, dupa ce ne-au chemat lung prin padure. Aveam atâtea sa-i spun, pe care nu le spusesem Nonorei, nici lui Bibi... Am întrebat-o de tovarasii ei.
- Sunt niste colegi obraznici. Am preferat cercul d-stra pe care îl stiam de la o prietena...
Trebuia sa ne grabim. Si, totusi, ea serezemase de trunchi si-mi punea întrebari cu raspunsuri lungi, si-mi povestea, si-mi povestea.
Am plecat spre gara când rasareau stelele. Apucasem cararea ce ocoleste lacul, am trecut de padure si am ajuns pe sosea. Noaptea stapânea rece si senina. Am întrebat-o daca îi era frig.
-Nu.
Observai, însa, ca nu ma priveste decât pe mine, ca îi e teama sa-si \'ase ochii alaturi, pe câmp, pe sosea. Poate o înspaimânta noaptea.
- Ti-e frica?
173
- Mult, foarte mult. Mi-e frica întotdeauna noaptea pe câmp... Dar daca d-tale nu ti-e frica...
- Mie, nu...
Adiau arome de iarba umeda, de flori, de pamânt. Ne opream, lai rastimpuri, sa ne odihnim pe marginea soselei. Aveam mâinile argintate \ de luna. Ea mi-a recitat sute de versuri cu luna. Eu i-am vorbit de tul- I burarile celor care îi primesc lumina direct pe craniu. S-a îngrozit.
- Mi-e frica, iar mi-e frica...
- Dumneata ai bucle...
La gara, aflaram ca ultimul tren personal trecuse catre oras cu un sfert de ceas înainte. Ochii verzi s-au înspaimântat o clipa, apoi au râs.
- O aventura mai mult... Ce ne facem acum?
I-am spus gândul meu: apucam soseaua înapoi si luam drumul cel mai scurt, care taie calea ferata. Pâna în oras nu sunt mai mult de doisprezece kilometri.
- Câte ceasuri?
- Trei.
- Vom ajunge la unu noaptea.
- De abia în oras. Nu stiu în ce cartier sezi mata...
- Alta solutie nu e? -Nu.
- Haidem.
în servieta, mai pastrasem cornuri si cozonac. Tovarasa mea le gasi fara pereche. Eu nu mâneam si îi povesteam cu amanunte Martin Eden.
- Cât sunt de inculta, se întrista ea.
Forta lui Martin Eden a impresionat-o. îmi spuse cum nu poate suferi baietii spilcuiti, draguti si prosti. îmi destainui preferinte prin Universitate, printre profesori si studenti. Eu îi povestii conflictul meu cu recenzia din revista universitara si fui fericit ca îmi da dreptate. Cum de am ajuns, apoi, la Sixtine si la ocultism?
Nu aveam nici unul, nici altul, ceas. Masuram timpul dupa luna si dupa oboseala ei.
- Crezi ca mai avem mult?
Eu îndragisem raspunsurile afectând maxima.
- Un drum în noapte nu-l sfârsesc decât zorii; dar niciodata nu oboseste în doi...
- Am început sa ostenesc.
- Daca vrei, bratul meu...
Mergeam, cu luna înapoia noastra. Noaptea era tot mai rece si mai aromata de câmpuri.
Tremura, îngreunându-mi pasii. Eu, niciodata nu ma simtisem mai odihnit.
