― Ăsta era secretul?!

În umbra răcoroasă a sobei, şedeau două gavanoase de dulceaţă, cu capete de hîrtie albă.

― Ce? Poate nu-ţi place!... Să nu cumva să spui, Monica! gesticulă Olguţa c-un deget spadasin.

― Aţi dormit bine? le-ntrebă doamna Deleanu, intrînd pe uşă urmată de Profira, care aducea pe tabla chiseaua cu dulceaţă de trandafir.

Monica se înroşi; plecă ochii la pămînt.

― Dacă-i cald, mamă dragă! mărturisi Olguţa, îndreptăţindu-se cu braţele aruncate în sus.

― Nu te-a lăsat să dormi, Monica?

― Nu poţi să dormi pe-aşa călduri! hotărî Olguţa, evaziv, răsucind linguriţa în dulceaţă.

― Mata ai insomnii?

― Ce-i asta "insomnii", mamă? suspectă Olguţa cuvîntul şi politeţa formulei şi zîmbetul însoţitor.

― Asta nu-i pentru tine. Mai bine spune drept de ce n-ai dormit?

― Eu n-am insomnii! El are insomnii! aruncă Olguţa noul cuvînt în uşa lui Dănuţ, care dormea dus...

Uşa se deschise blînd, fără zgomot de clanţă... Fiindcă umblau în vîrfuri, ghetele scîrţîiră, dojenite de un "ţţ" bine cunoscut lui Dănuţ. Doamna Deleanu făcea ,,ţţ" (încreţind nasul şi scuturînd capul cu o mişcare vioaie) cînd era

enervată din pricini mărunte ori din pricini mai grave şi trebuia să se stăpînească... De pildă, fiindcă nu intra aţa în urechile acului, sau fiindcă lampa fila de mult, înainte de-a fi băgat de samă, sau cînd un musafir fără creştere mînca brînza cu cuţitul...

― Doarme... Umblă încet!

Profira păşea desculţă ca şi cînd ar fi avut cizme: podelele duduiau... Copiii, mai demult, o porecliseră, "Sfînta lui Sfîntul Ilie".

― Tic-tac, tic-tac, tic-tac... bang... vorbi pendula din părete, nesocotind porunca de tăcere.

Bătuse jumătatea lui cinci...

― Să-l scol?... şovăi doamna Deleanu, cumpănind primejduirea somnului de noapte cu binefacerile somnului de după masă.

Storul cu resort nu ţîşni cum avea obicei cînd îl smuncea Dănuţ; se urcă lin, însoţit de mîna doamnei Deleanu pînă la cerul copt de soare, între frunzele mărului domnesc de la geam.

Dănuţ îşi stăpîni un zîmbet de superioritate... Pleoapele lui pe care le privea cu ochii închişi, împodobeau haina de mătasă cenuşie a somnului abia isprăvit, cu întortocheate crizanteme portocalii, scuturate din lumină...

Somnul, ca şi boala îl făceau pe Dănuţ invulnerabil şi răsfăţat de părinţi. De aceea lui Dănuţ îi plăcea să fie bolnav şi să ţie ochii închişi după ce se deştepta.

Doamna Deleanu se aşeză oftînd pe marginea patului... Prezenţa ei parfumă

altfel căldura venită din livadă. "...Se uită la mine... Ha-ha!... Cu-cu, aici-s"! ţipă

gîndul lui Dănuţ, ţupăind, ascuns în trupul cald şi fericit ca într-un pod în care atîrnă lenea strugurilor copţi.

Genele lui Dănuţ tremurau; începu să clipească...

― Hai scoală, leneşule!... Hai, somnorosule! îl îmbie doamna Deleanu, culegîndu-i buclele de pe frunte.

Dănuţ se întinse şi căscă sincer, deschizînd ochii de-a binelea...

― Deschide gura mare!... Ia repede, să nu curgă!

Linguriţa plină, adusă plutitor deasupra paharului cu apă care o oglindea, intră dulce în gura căscată şi ieşi anevoie dintre buzele închise asupră-i, curată

la faţă... Doamna Deleanu cuprinse cu braţul capul lui Dănuţ, îl ridică, ajutîndu-i ca unui convalescent neîntremat să bea apă din pahar.

Dănuţ primea calm răsplata somnului.

Bluza de mătasă înflori cu roş de mac neastîmpărul văratec al Olguţei. Îşi încheie grabnic centura de lac, despărţitoare la mijloc, între bluză şi-ntre rochiţa ecossaise.

― Gata! răsuflă ea, încîntată c-a întrecut-o pe Monica.

― Stai, Olguţa, nu ţi-ai pus ciorapii.

Privindu-se-n oglindă peste umăr, ridicată-n vîrfuri, Monica îşi încheia la spate nasturii rochiţei de doliu.

― Monica, nu mi-ai văzut ciorapii? întrebă Olguţa, căutînd, scoasă din fire, şi sub pernă.

― Nu i-ai pus pe scaun?

― I-am pus, da nu-s! se înfurie Olguţa trîntind perna.

― Poate i-a luat Profira să-i cîrpească!

― Am să-i arăt eu ei... Cum?... Nu-i dau voie să umble în lucrurile mele!... Eu nu-s copil!... bombăni Olguţa trîntindu-se din nou pe pat.

― Îţi dau eu o păreche de ciorapi... Vezi, îţi vin? o îndemnă întrebător Monica, aşezîndu-i coirapii la căpătîi.

― Nu vreau nimic! Nu primesc!... Eu nu mă mişc din pat pînă ce nu-mi dă

ciorapii mei!... Uite-i, Monica! I-am găsit... Merci.

Ciorapii zvîrliţi de Olguţa atîrnau peste pălării, în cuierul uşii.

― Eşti gata, Olguţa?

― Îndată.

Îşi pălmui părul cu amîndouă mîinile în dreapta şi-n stînga unei cărări alese pe nevăzute.

― Ia uită-te! E bine?

― De ce nu te piepteni în oglindă, Olguţa? o întrebă Monica îndreptîndu-i cărarea.