Olguţa se aruncase de sus, în pat, legănîndu-se molatec în tresăltările arcurilor scîrţîitoare, care dormeau de un an.
― Bine, Olguţa, aşa se intră într-o casă de oameni?... Şi cu botinele murdare în pat! Vai! Vai! Vai!
― Nu mai pot!
― Unde-ai fost?
― La moş Gheorghe.
― Şi ce-ai mai făcut, Olguţa? o întrebă doamna Deleanu, privindu-i deodată
ochii cu luare-aminte.
― Nu spun?! Am fost la moş Gheorghe!
― Olguţa, iar ai făcut o poznă!
― Spune drept, Olguţa!
― Am făcut ce trebuia să fac! vorbi Olguţa sacadat, sfidînd.
― Olguţa, nu umbla cu fleacuri! Aşa se răspunde?
― ...Foarfecele l-am pus la loc, încheie Olguţa, prin vorbe, mărturisirea începută în gînd.
― Foarfecele!!... Cine ţi l-a dat?
― Chiar mata!... Sigur! mata mi l-ai dat! se ilumină Olguţa, simţind fericirea vinovaţilor care-şi găsesc din senin un complice la răspundere, după ce-au săvîrşit singuri fapta.
― Eu!! Olguţa, vină-ţi în fire!... Ia hai şi te dezbracă mai bine... Răpegior, răpegior.
― Mamă, mi s-a rupt ciorapul! se bucură Olguţa, cu o gheată în mînă, cambrîndu-şi degetul cel mare de la picior, prin spărtura mereu lărgită de înflorirea lui roză şi ghiduşă.
― Văd şi mă bucur... Lasă ciorapul în pace, Olguţa! Hai scoate-l!
― Să-ţi ajut, Monica?
― Nu merci, tante Alice! Pot singură.
Cu braţele aduse la spate pe deasupra grumazilor, Monica îşi deschise nasturii rochiţei... Ciorapii Olguţei zburară violent... Alunecînd, rochiţa Monicăi descoperi un trup de băieţel mlădiu, cu piept naiv... Simţind privirea doamnei Deleanu, se acoperi din nou, plecînd bărbia.
― Eu mă duc... Dezbracă-te, Monica.
― Mamă, ce bine-i în pantaloni! se făli Olguţa, sărind de pe pat jos.
Începu să-şi contemple poziţia de scrimă în oglindă.
― Drac împeliţat, culcă-te odată!... La revedere, Monica.
Închizînd ochii, Dănuţ deschise turbinca lui Ivan...
...Dănuţ e paşă sau sultan: n-are a face! Capul e înfăşurat într-un turban de subt care răsar două musteţi ca două iatagane şi o păreche de ochi fioroşi... Doi colţi lungi ies prin gură rînjind. Colţii sînt împrumutaţi de la un strigoi!...
Sultanul Dănuţ era aşa de înspăimîntător, încît Dănuţ deschise ochii şi se răsuci pe-o coastă... Din odaia fetiţelor s-auzea glasul Olguţei. Dănuţ închise ochii cu mînie!
...Sultanul stă pe un tron de aur. De-a dreapta şi de-a stînga, două arăpoaice cu dinţii ca frişca pe crema de cafea, flutură mari evantalii colorate. La picioarele tronului se-nşiră mii de turbane aplecate pînă la pămînt. Toţi se închină
sultanului. Numai doi harapi goi, negri şi buzaţi, cu părul des şi creţ ca icrele negre, stau drepţi ş-aşteaptă cu mîna pe securi. Nimeni nu vorbeşte. Sultanul ridică un deget... Răsare un armăsar care tresaltă şi rînjeşte... Sultanul face un semn... Harapii înnoadă cozile Monicăi de coada armăsarului... Monica muşcă
dintr-o caisă. Nu-i pasă! Lasă că-i arată el sultanul!... O sută de mii de harapnice s-abat asupra calului...
Harapii o înşfacă pe Olguţa. Olguţa dă din picioare şi se strîmbă la sultan.
Aşa! Bine!... Harapul ridica securea... Olguţa e spoliată... N-are pe nimeni s-o
apere decît pe fratele ei Dănuţ... Şi-ntr-adevăr, în fruntea unei oşti, ca Mihai Viteazul, vine Dănuţ, ucide pe sultan şi pe harapi ― turbanele fug ― şi scapă de la moarte pe Olguţa şi pe Monica. Olguţa şi Monica îngenunchează şi-i sărută
mînile. El le ia pe şea şi porneşte, şi porneşte...
În fundul turbincei lui Ivan era somnul.
― Tu dormi, Monica?
― Nu.
― Nici eu.
Olguţa îşi ridică picioarele în sus, bătîndu-şi tălpile goale cu palmele.
