Aşa-i, Monica?
― Asta-i adevărat. Am văzut şi eu... la gară.
― Vedeţi? triumfă Olguţa.
― Minţi! se revoltă Dănuţ.
― Ba tu minţi!
― Nu-i adevărat!
― Ba da!
― Tu m-ai insultat!
― Şi tu m-ai lovit! zvîcni Olguţa, gata să-şi ia revanşa.
― De ce m-ai făcut "Buftea"?
― Fiindcă eşti.
― Eu?!
― Tu. Buftea!
― Să-mi dea zmeul, mamă! scînci Dănuţ.
― Ia-l! zîmbi Olguţa mefistofelic, arătîndu-i cerul.
― Am ascultat destul. Lasă-mă pe mine, Dănuţ! îl acoperi doamna Deleanu.
― Sigur! Toţi pe mine!
― Olguţa!
― Eu am dreptate!
― Foarte bine... Ai să te duci la tine în odaie ― unde ai să stai toată ziua ― şi ai să scrii de sută de ori "Eu am dreptate" şi de două sute de ori "Eu n-am dreptate". Mîne dimineaţă să vii să-mi spui faţă de Dănuţ cine are dreptate ―
dacă vrei să-ţi mai dau voie să te joci şi să capeţi bomboane.
― Să stau pînă mîne dimineaţă în odaie!... Eu!? sui glasul Olguţei treptele eşafodului, împlîntînd pe ultima roşul răzvrătirii.
― Da! Tu... şi imediat!
― Dacă-i aşa, eu mă mut.
― Te muţi?!
― Mă mut.
― Şi unde, mă rog?
― La moş Gheorghe. El nu mă persecută fiindcă am dreptate şi fiindcă nu-s băiat.
Domnul Deleanu aprinse ţigara. Olguţa pierduse procesul cu brio.
― Olguţa, trebuie s-o asculţi pe mama...
Olguţa se încruntă.
Domnul Deleanu făcu o pauză savantă, dînd răgaz propoziţiei să capete o valoare neatîrnată... Rostogoli un colac de fum aromat spre Olguţa.
― ...cînd te roagă tata.
Olguţa intră în casă, cu capul sus, strănutînd.
― Aşa strici tu copiii!
― Alice... începu domnul Deleanu, răsfirîndu-şi musteţile. Spune drept, Alice, fără mînie, fără enervare... dacă Olguţa nu-i un drac... Îngeresc! zîmbi ei cu ochii Olguţei.
― Aşa e! oftă doamna Deleanu, abia stăpînind o lucire de tainică mîndrie.
Şi se grăbi să dezmierde capul înfrîntului Dănuţ.
― Bine face tante Alice, aprobă în şoaptă Monica, gata să facă la fel.
― Lasă, Dănuţ, îţi cumpără mama un zmeu mai mare... Uite, chiar acum scriu la "universel". Acuma ia-o pe Monica de mînă şi jucaţi-vă-mpreună.
Dănuţ luă cu acreală mînuţa timidă a suplinitoarei zmeului şi o smuci spre livadă.
Doamna Deleanu se ridică de pe fotoliu, pornind spre uşă... Din treacăt, dezmierdă fruntea impertinent bombată a capului culcat pe speteaza fotoliului.
― Şi pe tine ar trebui să te pun la colţ! zîmbi ea blînd.
― Păcat că nu se mai poate! oftă nostalgic domnul Deleanu, scuturînd scrumul ţigării.
Olguţa ieşi din odaia ei, închizînd uşa cu zgomot. Se îndreptă spre uşa din faţă, fără şovăire, călcînd apăsat pe covorul moale. Bătu cu degetul îndoit în uşa ietacului doamnei Deleanu, de două ori, corect, glacial.
― Pot să intru?
Bătu din nou, precipitat şi violent.
― Au!
Începu să-şi sugă, plină de mînie, încheietura îndurerată... Bătu din nou cu pumnul în uşă.
― ...Nu pot să intru? apostrofă ea clanţa piezişă.
