Sufletul lui Dănuţ căzu, tăiat ca şi sfoara zmeului.

Se aşeză ostenit de durere la rădăcinile stejarului... De data aceasta, turbinca lui Ivan era plină de lacrimi.

― Mai lasă zmeul, Dănuţ!... Hai şi mănîncă ceva, îi strigă din capul scărilor doamna Deleanu.

― Dănuţ, n-auzi?

Doamna Deleanu coborî scările...

― Te-ai lovit, Dănuţ? De ce stai aşa?

― A! Ăsta era foarfecele Olgutei!

Pe doamna Deleanu anumite lacrimi o întristau adînc. Lacrimele de acum ale lui Dănuţ erau dintr-a-celea... Răutatea Olguţei o revoltă.

― Hai cu mama, Dănuţ... N-ai tu încredere în mama?

Dănuţ aştepta un miracol.

Doamna Deleanu îl luă de după gît înspre casă... Pe măsura ce se-ndepărta de locul zmeului, Dănuţ îşi ducea tot mai des mînile la ochi. Se împiedecă de scară, orb şi zguduit de suspine, ca de pragul unei temniţe.

― Duduie Olguţă! Duduie Olguţă! dădu alarma în livadă un glas ascuţit.

― Aha! se pregăti Olguţa... Aici-s! înfruntă ea începutul începutului.

― Duduie Olguţă, începu Anica gîfîind de alergătură, cu mînile pe sîni, vă

pofteşte coniţa în casă.

― Spune că vin.

― Nu se poate, duduie! dădu ea cu spaimă din cap. A poruncit coniţa să veniţi îndată... că de nu ― Anica plecă ruşinată ochii în pămînt ― să vă aduc pe sus!

― Să pofteşti!... Du-te şi spune că vin! comandă Olguţa.

― Iaca mă duc!... Da să veniţi, duduie Olguţa! se milogi Anica.

Olguţa aşteptă pînă ce pierdu din ochi tulpanul roş al Anicăi.

― Acuma haidem!

Olguţa păşea, ca un erou, înainte; Monica după ea, ca o mucenică.

― A spus duduia că vine îndată, îşi îndeplini Anica însărcinarea cu glas scăzut şi ochi cît mai de căprioară.

― O aştept... ştie ea ce-o aşteaptă! vorbi uscat doamna Deleanu.

― Pfuu!

Doamna Deleanu dojeni din ochi pe părintele vinovatei şi, încrucişîndu-şi braţele, ridică umerii cu revoltă, coborîndu-i cu deznădejde. Domnul Deleanu era avocat într-atîta, încît nici pe copii nu-i putea judeca, mai ales pe Olguţa.

Tribunalul vindictei părinteşti îşi inaugura şedinţele în pridvor, la adăpostul plin de cîntece, de umbră şi de soare al viţei.

Cu inima grea ca o lacată de biserică pustie, Dănuţ şedea în picioare îndărătul fotoliului de pai împletit, în care fierbea judecătoreşte mînia mamei lui.

Domnul Deleanu, răsturnat în fotoliu, picior peste picior, privea în sus, gîndindu-se cu nerăbdare şi curiozitate la pledoaria Olguţei. Ţigareta de chilimbar cu ţigara neîncepută pîndea de pe masă clipa cînd, orgolios de Olguţa, o va chema la el să-i întregească mulţumirea fără chip şi fără glas. Olguţa urcă

singură treptele pridvorului. Descoperindu-l pe Dănuţ îndărătul baricadei se încruntă scuturîndu-şi pletele.

― Am venit.

― Văd.

― Ştiu de ce m-aţi chemat. Eu am dreptate.

― Crezi?!

― Sînt sigură.

― Atunci să taci din gură.

― Dacă-i aşa, eu mă duc.

― Ba te poftesc să stai... şi să stai cuviincios.

― Alice, interveni domnul Deleanu, las-o şi pe ea să se apere!

― N-are nevoie! Are destui avocaţi!

― ...Dar trebuie să aibă şi un judecător! stărui cu înţeles ştiut domnul Deleanu, asupra acestui substantiv abstract, cum îi spunea el uneori.

― Poftim, judec-o!

― Nu! se apără el... Ştii, eu...

― Ştiu. Ţţ!... Spune ce ai de spus? reîncepu doamna Deleanu, adresîndu-se Olguţei.

― Eu tac.

― Olguţa, nu mă scoate din sărite!

― Eu tac.

― ...Dănut, spune tu ce ţi-a făcut?

― Eu am iertat-o! îngînă posomorît şi răguşit Dănuţ.

― Asta nu, sări Olguţa. Iertare nu primesc. Eu am dreptate. El m-a lovit întîi.