Olguţa se plecase docil subt mînile Monicăi.

Isprăvind, Monica îi strînse părul la tîmple cu şuviţele alipite, păstrînd o clipă

în palmele ei capul pieptănat corect, ca pe o enormă boabă de cafea Ceylon prăjită din cale-afară... Olguţa se privi în oglindă.

― Ia să vedem care din noi e mai înaltă?

― Ce bine-ţi stă cu bluză roşie! Eşti frumoasă, Olguţa.

― Tu eşti mai înaltă!... Da eu îs mai voinică! se consolă Olguţa, lăţindu-şi umerii, bombîndu-şi pieptul în oglindă...

― Ridică-ţi şosetele, Olguţa!

― Lasă-le-aşa! Haidem!

În faţa uşii se răsuci pe loc, pironită de un gînd.

― Ascultă, Monica, să ştii că azi are să se-ntîmple ceva!

― Nu ştiu! ridică din umeri Monica, potrivindu-şi cu degetul elasticul pălăriei pe subt bărbie.

― Îţi spun eu! o asigură Olguţa.

― Bine, da ce are să se-ntîmple?

― Ceva! se încruntă enigmatic Olguţa.

― Şi ce pot să fac eu?

― Ba poţi!

― Eu?!

― Sigur! apăsă Olguţa, privind-o în ochi.

― Ce pot eu?

― Tu trebuie să ţii cu mine.

― De ce?

― Fiindcă tu eşti prietena mea.

― Sigur...

― Atunci, mi-ai făgăduit?

― Da, Olguta, oftă Monica.

Dănuţ străbătu casa în goană. Îi erau mînile flămînde: de cînd aşteptau ele sfoara zmeului! Totuşi, după ce trînti uşa antretului din faţă, gata să fugă, încetini pasul... şi se aşeză pe treptele pridvorului calde de soare. Zmeul era acolo, Dănuţ era aici. Înainte de a se juca, Dănuţ se bucura că are să se joace. Şi

aştepta. Fiecare bucurie avea pentru Dănuţ, întocmai ca şi săptămîna, o sîmbătă

şi o duminică... Duminica, în timpul şcolii, era vacanţa cea mare a săptămînii.

Sîmbătă era ajunul ei. Dar pe cînd bucuria duminicii era întotdeauna întristată

de apropierea treptată a celei mai urîte zile din săptămînă ― luni, zi neagră în calendar după ziua roşie ― bucuria sîmbetei era ocrotită de apropierea unei duminici care-o despărţea de luni. Dănuţ ajunsese să preţuiască mai mult sîmbăta de cît duminica... De duminică parcă se temea...

"Ştie!" gîndi Olguţa văzîndu-l pe Dănuţ aşezat pe scări. Muşcă o îmbucătură

bună din tartina cu unt, rugă pe Monica să-i ţie restul şi, cu mînile slobode, coborî treptele. Monica o urmă cu tartinele în mînă, nemaiîndrăznind să muşte din a ei. Trecură pe lîngă Dănuţ, atingîndu-l cu umbrele lor. Dănuţ întoarse capul într-altă parte.

"Laş!" murmură Olguţa pentru sine cuvîntul laş curînd învăţat într-o poezie patriotică şi tălmăcit de tatăl ei.

― Ce-nseamnă asta "laş", papa?

― Cum să-ţi spun eu ţie?... Uite, dacă cineva îţi dă o palmă şi tu nu-i răspunzi eşti laş!

― Va să zică eu eram laşă, papa?

― De ce?

― ...Bine, papa, cînd îmi trăgea mama cu papucul unde ştii tu? îi replicase Olguţa privindu-l pe subt sprîncene.

― Asta-i altceva! începuse să rîdă domnul Deleanu.

― ...Şi dacă aş fi dat şi eu? îndrăznise Olguţa cu oarecare codeală şi fără

convingere.

― Ai fi fost obraznică, şi s-ar fi supărat şi papa!

― N-am înţeles. Mai spune-o dată, papa.

Şi în sfîrşit se lămurise Olguţa că un copil nu poate să fie laş decît între copii, dar că acolo nu trebuie să fie.

― Haidem, Monica; n-avem ce căuta aici.

Un început de nelinişte îl cuprinse pe Dănuţ după ce trecură fetiţele. Abia atunci îşi dădu seama că lipsea ceva... ceva: a! nu s-auzea zbîrnîitoarea zmeului.

Cu inima în hopuri se repezi înspre stejar.

Subt cerul fără Dumnezeu şi fără zmeu, Dănuţ ceti biletul înfipt în sfoara care atîrna, tăiată, de stejar,

"Asta pentru palmele de la gară, Buftea!

Olguţa Deleanu"