― Auzi Monica?
― Ce s-aud?
― Mă bat la tălpi...
― De ce?
― Ştiu eu!... Fă şi tu aşa...
― Monica, ce facem?
― Nu dormim?!
― De ce să dormim?
― Aşa vrea tante Alice.
― Ei, şi! Parcă tu dormi!
― Eu încerc! se scuză Monica.
― Nu mai încerca... Parcă ne ştie cineva! Mama doarme.
― Monica?
― Ce?
― Nimic...
Olguţa căscă a pustiu... Începu să colinde cu privirea plafonul alb, numărînd zgrumţurii varufui.
― Monica, tu ai vrea să fii muscă?
― Muscă?
― Da, muscă! Eu grozav aş vrea... Ştii, m-aş plimba pe plafon cu capul în jos...
― Eu aş vrea să fiu mare, visă Monica.
― Şi eu, se grăbi Olguţa s-o ajungă... Ce-ai face tu dac-ai fi mare?
― ...Nu ştiu! se încurcă Monica.
― Eu m-aş face vizitiu... ca moş Gheorghe!... Şi l-aş răsturna pe Buftea din trăsură.
― Ce ai tu cu Dănuţ?
― Eu?... Nimica! El are cu mine.
― Adevărat! consimţi Monica. Te-a bătut; asta nu se face!
― M-a bătut? se răsti Olguţa întrebător.
― Da, azi-dimineaţă!
― Nu mă ţin!... Dacă nu-l apăra mama, îi arătam eu lui!
― Tu ştii să te baţi, Olguţa??
― Tu nu ştii??
― Nu.
― Eu ştiu foarte bine!
― Şi-ţi place?
― Sigur... Vrei să-ţi arăt?
― Nu.
Tăcură. Olguţa oftă...
― Monica, de ce nu-ţi tai cozile?
― De ce să le tai?... Îi plăceau bunicei... ea mi le-mpletea.
― Da... cred!... Dà nu-s bune la bătaie. Te apucă de ele!
