Dănuţ îşi stăpîni un zîmbet de superioritate... Pleoapele lui pe care le privea cu ochii închişi, împodobeau haina de mătasă cenuşie a somnului abia isprăvit, cu întortocheate crizanteme portocalii, scuturate din lumină...
Somnul, ca şi boala îl făceau pe Dănuţ invulnerabil şi răsfăţat de părinţi. De aceea lui Dănuţ îi plăcea să fie bolnav şi să ţie ochii închişi după ce se deştepta.
Doamna Deleanu se aşeză oftînd pe marginea patului... Prezenţa ei parfumă
altfel căldura venită din livadă. "...Se uită la mine... Ha-ha!... Cu-cu, aici-s"! ţipă
gîndul lui Dănuţ, ţupăind, ascuns în trupul cald şi fericit ca într-un pod în care atîrnă lenea strugurilor copţi.
Genele lui Dănuţ tremurau; începu să clipească...
― Hai scoală, leneşule!... Hai, somnorosule! îl îmbie doamna Deleanu, culegîndu-i buclele de pe frunte.
Dănuţ se întinse şi căscă sincer, deschizînd ochii de-a binelea...
― Deschide gura mare!... Ia repede, să nu curgă!
Linguriţa plină, adusă plutitor deasupra paharului cu apă care o oglindea, intră dulce în gura căscată şi ieşi anevoie dintre buzele închise asupră-i, curată
la faţă... Doamna Deleanu cuprinse cu braţul capul lui Dănuţ, îl ridică, ajutîndu-i ca unui convalescent neîntremat să bea apă din pahar.
Dănuţ primea calm răsplata somnului.
Bluza de mătasă înflori cu roş de mac neastîmpărul văratec al Olguţei. Îşi încheie grabnic centura de lac, despărţitoare la mijloc, între bluză şi-ntre rochiţa ecossaise.
― Gata! răsuflă ea, încîntată c-a întrecut-o pe Monica.
― Stai, Olguţa, nu ţi-ai pus ciorapii.
Privindu-se-n oglindă peste umăr, ridicată-n vîrfuri, Monica îşi încheia la spate nasturii rochiţei de doliu.
― Monica, nu mi-ai văzut ciorapii? întrebă Olguţa, căutînd, scoasă din fire, şi sub pernă.
― Nu i-ai pus pe scaun?
― I-am pus, da nu-s! se înfurie Olguţa trîntind perna.
― Poate i-a luat Profira să-i cîrpească!
― Am să-i arăt eu ei... Cum?... Nu-i dau voie să umble în lucrurile mele!... Eu nu-s copil!... bombăni Olguţa trîntindu-se din nou pe pat.
― Îţi dau eu o păreche de ciorapi... Vezi, îţi vin? o îndemnă întrebător Monica, aşezîndu-i coirapii la căpătîi.
― Nu vreau nimic! Nu primesc!... Eu nu mă mişc din pat pînă ce nu-mi dă
ciorapii mei!... Uite-i, Monica! I-am găsit... Merci.
Ciorapii zvîrliţi de Olguţa atîrnau peste pălării, în cuierul uşii.
― Eşti gata, Olguţa?
― Îndată.
Îşi pălmui părul cu amîndouă mîinile în dreapta şi-n stînga unei cărări alese pe nevăzute.
― Ia uită-te! E bine?
― De ce nu te piepteni în oglindă, Olguţa? o întrebă Monica îndreptîndu-i cărarea.
Olguţa se plecase docil subt mînile Monicăi.
Isprăvind, Monica îi strînse părul la tîmple cu şuviţele alipite, păstrînd o clipă
în palmele ei capul pieptănat corect, ca pe o enormă boabă de cafea Ceylon prăjită din cale-afară... Olguţa se privi în oglindă.
― Ia să vedem care din noi e mai înaltă?
― Ce bine-ţi stă cu bluză roşie! Eşti frumoasă, Olguţa.
― Tu eşti mai înaltă!... Da eu îs mai voinică! se consolă Olguţa, lăţindu-şi umerii, bombîndu-şi pieptul în oglindă...
― Ridică-ţi şosetele, Olguţa!
― Lasă-le-aşa! Haidem!
În faţa uşii se răsuci pe loc, pironită de un gînd.
― Ascultă, Monica, să ştii că azi are să se-ntîmple ceva!
