Dădu buzna în odaie,

― Am venit să...

Ietacul era gol.

― Aha! se dumeri Olguţa.

Se îndreptă spre salonaş... Un picior îi lunecă pe podeaua bine ceruită, mai-mai s-o trîntească. Se uită crunt la podele ― cu gîndul la Anica, ale cărei oglinzi erau podelele ― şi se întoarse îndărăt. Făcîndu-şi vînt, îşi dădu drumul pe gheţuşul roşcat... Buf, pocniră mînile ei în uşa salonaşului.

― Ce-i?

― M-am împiedicat! gîfîi Olguţa, cu mîna pe clanţa din afară.

― Te-ai lovit? sări degrabă doamna Deleanu.

― Nu! răspunse Olguţa, reluîndu-şi demnitatea.

― Ce vrei?

― Am venit să cer hîrtie, cerneală, condei, peniţă, sugătoare... şi un transparent! mai născoci Olguţa, cu noua suflare.

― Pentru ce? o întrebă distrat doamna Deleanu, ţinînd cu mîna foile cărţii

cetită pînă la mijloc.

― Ca să scriu de o sută de ori că am dreptate.

― Şi de două sute de ori că n-ai dreptate! adăugă doamna Deleanu, întorcîndu-şi cartea pe dos.

Olguţa îşi trecu mîna pe frunte, îndepărtînd şuviţele alunecate... Doamna Deleanu deschise săltarul birouaşului de lemn de trandafir. Scoţînd o plumieră

de lac japonez, începu să caute cu mişcări de pianistă prin rafturile înguste. O

flacără bombată se desprinse dintr-un bujor roş. Olguţa o culese din zbor, o prefăcu în punguliţă, o umplu cu suflarea ei şi o pocni de frunte: Poc. La zgomotul fetiţii, doamna Deleanu tresări.

― Iar te ţii de drăcii... Uite un condei frumos.

Fruntea Olguţei se-ncărcă.

― ...şi o peniţă nouă.

― Mai dă-mi una! pretinse Olguţa întinzînd mîna mai departe, cu o atitudine de picolo nemulţumit cu bacşişul căpătat.

― Poftim încă una... Asta-i "claps" îi explică doamna Deleanu.

― Nu pot scrie cu "claps"!

― Te rog lasă-mă!... Ce-ţi place? Hai, spune!

― "Aluminium", triumfă Olguţa, păstrînd peniţa "claps".

― Poftim ,,aluminium"! Acum lasă-mă!... Ia-ţi şi calamara... şi vezi să n-o scapi pe jos!... Ce mai vrei, Olguţa? îşi ieşi din fire doamna Deleanu, văzînd-o că

tot nu pleacă.

― Hîrtie.

― Uf!... N-am hîrtie! răspunse scurt doamna Deleanu, închizînd cutia cu hîrtia de scrisori.

― Atunci să nu scriu?

― Ba te poftesc!... Du-te imediat la tata şi spune-i să-ţi dea coli... cîte vrei!

― Mamă, nu pot să deschid uşa!

Trîntindu-şi cartea pe birou, cu foile răscolite, doamna Deleanu servi de portar măriei-sale Pedepsita.

― Papa, m-a trimes mama să-mi dai coli.

― Pentru ce, dragu tatii? se interesă domnul Deleanu, îndoindu-şi ziarul.

― M-a pedepsit, papa! Nu ştii?

Punînd calamara pe masă, Olguţa culese cu solicitudine scrumul din capătul ţigării, în palmă, şi-l suflă spre viţa pridvorului.

― Haidem în birou, Olguţa, să-ţi dau coli.

― Şi-un transparent, papa.

― Şi-un transparent.

Olguţa întinse mîna spre calamara de cristal.

― Lasă c-o iau eu, se oferi galant domnul Deleanu.

― Merci, papa.

Olguţa luă ziarul subt braţ, ca pe o servietă, şi porni îndatoritoare după

domnul Deleanu.

Biroul de stejar, ca şi sufletul domnului Deleanu, era acoperit cu cărţi de drept, şi-nlăuntru plin de bunătăţi pentru, copii.

― Uite, Olguţa, asta din partea mamei...

Îi întinse un cont întreg de hîrtie albă şi un transparent pătat de cerneală.

― Şi astea din partea mea ― serveşte-te...