― Nu mă bat c-o fată!... Du-te-acasă şi spune că te-am bătut, o sfida el mai de departe, alb la faţă.

― Eu nu pîrăsc... cum ai pîrît-o pe Olguţa. În loc să ţin cu Olguţa, mi-a fost milă... Aşa îmi trebuie! suspină Monica ştergîndu-şi ochii cu mîneca.

― ...Te-ai supărat? începu Dănuţ dezarmat, văzînd-o că plînge.

― Să nu mai vorbeşti cu mine.

Dănuţ privi îndelung cozile blonde tresărind pe spatele aplecat al Monicăi...

O pierdu din ochi.

"Mai bine ne-am fi jucat amîndoi de-a caii, oftă el descoperind ce hăţuri minunate puteau fi cozile Monicăi, şi ce greu era de-acum înainte să le mai aibă

în mîni. Am fost un prost"...

Simţi o înţepătură la deget: dinţişorii Monicăi lăsaseră o cununiţă

urzicătoare. "...Că n-am bătut-o!"

― De ce m-a făcut pîrîtor? ţipă el ciudos bătînd din picior... Lasă c-am să-i arăt eu! Blondă! apostrofă Dănuţ o caisă coaptă, fiindcă în livadă, după Monica, numai caisele mai erau blonde.

Amurgul era roşu.

Olguţa luă cu degetele din gură ultima bomboană de mintă şi o aşeză pe sugătoare. Apoi boteză între buze noua peniţă "aluminium" cu gust de aguridă, o cufundă umezită în cerneală, scutură condeiul pe sugătoare, şi scrise titlul pedepsei:

"Olguţa are dreptate".

Sublinie titlul cu-atîta energie, încît linia, la început plină, se prefăcu la sfîrşit în două şine subţiri, ca şi cum expresul care le umpluse ar fi deraiat.

Olguţa le contemplă cu satisfacţie... Mai muie o dată condeiul în cerneală şi începu să caligrafieze afirmaţia... Virajurile roşii ale limbii, din ce în ce mai răsărită dintre buze, însoţeau virajurile negre ale peniţei, din ce în ce mai repezi... După a zecea afirmaţie, Olguţa se încruntă, contrazisă de cele două sute de negaţii care-şi aşteptau rîndul în ciubăraşul negru al călimării de cristal...

Mirosea a cerneală.

Olguţa lăsă condeiul şi începu să-şi sucească nasul.

Luă din nou condeiul. Subt fiecare cuvînt al ultimei afirmaţii însemnă cu vîrful peniţei cîte două ghilemeţe drepte. Subt ele altele, şi altele, şi altele. Mişcarea îi plăcea. Parcă scărpina coala. Cu încetul hîrtia se umlpu pînă jos de un joc de ţînţari sinelii.

Olguţa nu era mulţumită. Iar lăsa condeiul, iar îşi suci nasul. Luă şi bomboana de mintă punînd-o în gură. Începu să facă gimnastică suedeză cu degetele, deschizîndu-le, închizîndu-le, deschizîndu-le, închizîndu-le...

C-un "oac" de castaniete, degetele pocniră lovind vioi podul palmelor.

Bomboana de mintă explodă în dinţi. Condeiul se ridică în aer, orizontal, şi de-acolo coborî inspirat asupra unei coli intacte:

"Olguţa nare dreptate de două sute de ori".

Olguţa privi cu milă pe reprezentanta celor două sute de negaţii, ca pe un plenipotenţiar mut. Făcuse într-adins o greşeală de ortografie, scriind "n-are"

într-un cuvînt.

"Olguţa are dreptate de o sută de ori."

Privi cu mîndrie sinteza bine caligrafiată şi corect scrisă, a celor o sută de afirmaţii. Subt ele trase o linie, scăzu şi scrise:

"Olguţa n-are dreptate de o sută de ori".

Vra să zică nimicise o sută de negaţii. Bun!

Dar tot mai rămîneau o sută... Bine! dacă-i aşa,

"Olguţa n-are dreptate de o sută de ori

Însă Buftea n-are dreptate de loc."

Olguţa respiră, privind epitaful pedepsei... Uşa se deschise încetişor...

Monica intră în odaie, privind podelele, cu mîna la gură.

― Monica, ia uită-te ce-am scris!

― Olguţa, începu Monica, uitînd să-şi scoată pălăria, eu te-am trădat.

― Cine?! Tu?!

― Da, eu.

― Nu cred! scutură ea capul.

Monica oftă.

― Am fost cu Dănuţ în livadă.

― Şi te-a bătut?

― Nu.

― Ce-aţi făcut atunci?

― ...Am mers...

― Nuu! Nu m-ai trădat! tăgădui Olguţa Ai ţinut cu mine cînd te-am întrebat.

Ai voie să mergi cu el în livadă! ridică ea cu indiferenţă umerii, schimbînd tonul.

Numai să nu te bată... El ştie că ţii cu mine! o încredinţa ea confidenţial.

― Da, ştie! suspină Monica.

― Ţi-a spus el?