Olguţa se încruntă.
Domnul Deleanu făcu o pauză savantă, dînd răgaz propoziţiei să capete o valoare neatîrnată... Rostogoli un colac de fum aromat spre Olguţa.
― ...cînd te roagă tata.
Olguţa intră în casă, cu capul sus, strănutînd.
― Aşa strici tu copiii!
― Alice... începu domnul Deleanu, răsfirîndu-şi musteţile. Spune drept, Alice, fără mînie, fără enervare... dacă Olguţa nu-i un drac... Îngeresc! zîmbi ei cu ochii Olguţei.
― Aşa e! oftă doamna Deleanu, abia stăpînind o lucire de tainică mîndrie.
Şi se grăbi să dezmierde capul înfrîntului Dănuţ.
― Bine face tante Alice, aprobă în şoaptă Monica, gata să facă la fel.
― Lasă, Dănuţ, îţi cumpără mama un zmeu mai mare... Uite, chiar acum scriu la "universel". Acuma ia-o pe Monica de mînă şi jucaţi-vă-mpreună.
Dănuţ luă cu acreală mînuţa timidă a suplinitoarei zmeului şi o smuci spre livadă.
Doamna Deleanu se ridică de pe fotoliu, pornind spre uşă... Din treacăt, dezmierdă fruntea impertinent bombată a capului culcat pe speteaza fotoliului.
― Şi pe tine ar trebui să te pun la colţ! zîmbi ea blînd.
― Păcat că nu se mai poate! oftă nostalgic domnul Deleanu, scuturînd scrumul ţigării.
Olguţa ieşi din odaia ei, închizînd uşa cu zgomot. Se îndreptă spre uşa din faţă, fără şovăire, călcînd apăsat pe covorul moale. Bătu cu degetul îndoit în uşa ietacului doamnei Deleanu, de două ori, corect, glacial.
― Pot să intru?
Bătu din nou, precipitat şi violent.
― Au!
Începu să-şi sugă, plină de mînie, încheietura îndurerată... Bătu din nou cu pumnul în uşă.
― ...Nu pot să intru? apostrofă ea clanţa piezişă.
Dădu buzna în odaie,
― Am venit să...
Ietacul era gol.
― Aha! se dumeri Olguţa.
Se îndreptă spre salonaş... Un picior îi lunecă pe podeaua bine ceruită, mai-mai s-o trîntească. Se uită crunt la podele ― cu gîndul la Anica, ale cărei oglinzi erau podelele ― şi se întoarse îndărăt. Făcîndu-şi vînt, îşi dădu drumul pe gheţuşul roşcat... Buf, pocniră mînile ei în uşa salonaşului.
― Ce-i?
― M-am împiedicat! gîfîi Olguţa, cu mîna pe clanţa din afară.
― Te-ai lovit? sări degrabă doamna Deleanu.
― Nu! răspunse Olguţa, reluîndu-şi demnitatea.
― Ce vrei?
― Am venit să cer hîrtie, cerneală, condei, peniţă, sugătoare... şi un transparent! mai născoci Olguţa, cu noua suflare.
― Pentru ce? o întrebă distrat doamna Deleanu, ţinînd cu mîna foile cărţii
cetită pînă la mijloc.
― Ca să scriu de o sută de ori că am dreptate.
― Şi de două sute de ori că n-ai dreptate! adăugă doamna Deleanu, întorcîndu-şi cartea pe dos.
Olguţa îşi trecu mîna pe frunte, îndepărtînd şuviţele alunecate... Doamna Deleanu deschise săltarul birouaşului de lemn de trandafir. Scoţînd o plumieră
de lac japonez, începu să caute cu mişcări de pianistă prin rafturile înguste. O
flacără bombată se desprinse dintr-un bujor roş. Olguţa o culese din zbor, o prefăcu în punguliţă, o umplu cu suflarea ei şi o pocni de frunte: Poc. La zgomotul fetiţii, doamna Deleanu tresări.
― Iar te ţii de drăcii... Uite un condei frumos.
Fruntea Olguţei se-ncărcă.
