― Vai, Olguţa!

― Fă cum spun .

― Şi tante Alice?

― Nu controlează... Scrie mare de tot "cincizeci"... Aşa. Mai ai de scris douăzeci de rînduri, şi s-a făcut suta mea.

― Mamă, ce-avem la masă? întrebă Dănuţ pe doamna Deleanu, intrînd în salon, mahmur de singurătate.

― Ţi-e foame, Dănuţ?

― Ştiu eu?... Da n-am ce face!

― De ce nu te joci cu Monica?

― S-a dus la Olguţa.

― Du-te şi tu.

― La Olguţa?!

― Bine. Ia o carte şi ceteşte.

― Ce carte să iau?

― Dănuţ!... Eşti băiat mare!... Ascultă muzică dacă nu vrei să ceteşti.

"Ce rău e să fii băiat mare", căscă Dănuţ răsturnîndu-se pe divan. Din pricina Olguţei şi-a Monicăi trebuia să-ndure pînă la masă pedeapsa unei sonate de Beethoven. Îl ispiti deodată o împăcare pornită de la el... Nu-şi dădu voie.

"Cînd eşti băiat mare"... Începu el să-şi vorbească.

― Mamă, dă-mi, te rog, o batistă.

― Vai, Dănuţ, mai rău decît sălbatecii!... Poftim batista mea. De ce n-ai batistă?

Sonata reîncepu. Dănuţ ghemui batista mamei lui în buzunar, peste batista lui.

"Cînd oi fi mare, n-am să-i dau voie nevestii mele să cînte la pian", hotărî el, remarcînd lipsa domnului Deleanu.

Şi fiindcă n-o mai asculta, Sonata lunii începu să cînte-n el pentru amintirile de mai tîrziu...

Afară s-aprindea clipa de argint a cerului pe înserate... melancolia umbrelor fără de soare şi de lună, clipa cînd nimeni nu îndrăzneşte să aprindă lumînările subt ochii zilei care vede încă...

― Isprăveşte, Monica, se impacientă Olguţa.

― Lasă, că nu mai am mult.

Olguţa măsluise şi negaţiunile, silind-o pe Monica să numeroteze cu cîte-un

"cincizeci" persuaziv fiecare rînd al cincisprezecelea.

― Ascultă, Monica, începu Olguţa agitată, după oarecare codeală jenată, îţi

dau ţie păpuşa mea.

― Pentru că ţi-am scris asta? dispreţui Monica colile acoperite de parada amăgitoare a literilor. Eu am două păpuşi!... Tu ce-ai să faci fără păpuşă?

― Nu!... Da mie nu-mi trebuie păpuşă. Ai isprăvit?

― Am isprăvit... Asta nu-i frumos, Olguţa! Ce-are să spună tante Alice!

― Lasă... Caută-mi o panglică.

Olguţa făcu sul colile.

― Ai găsit?

― Da.

― Acum fă o fundă frumoasă; ştii, cum mi-ai făcut pentru premii.

― De ce, Olguţa? întrebă Monica, înflorind din vîrful degetelor funda sulului cu pedeapsa.

― Mama are să vadă că funda-i bine făcută şi-are să fie mulţumită.

― ...?

― Fiindcă eu nu ştiu să fac funde... ş-atunci are să uite să mai controleze!

― Vai, Olguţa, tare eşti şireată!

― Aşa-i cînd... "ai părinţi" urmă în gînd Olguţa.

― Ce?

― Nimic... aşa spun eu.

― Vă pofteşte la masă, le vorbi din uşă Anica, sorbind din ochi funda roşie.

― Cine? o luă în primire Olguţa.

― Coniţa!

― Pe cine?

― Pe dumneavoastră, duduie!

― Cum ţi-a spus?