― Spune, cum ţi-a spus?

― Cum să-mi spună, duduie?!... Să veniţi la masă, mi-a spus !

― Monica, du-te tu singură. Eu nu mă duc.

― Pentru ce, Olguţa?

― Fiindcă nu m-a poftit pe mine; şi eu am făcut pedeapsa.

― Iar începi, Olguţa?

― Te rog! Eu fac ce trebuie... Du-te şi spune că eu nu vin la masă, fiindcă nu m-a poftit, scandă ea cu mîna şi cu piciorul.

― Şi ce-ai să faci?

― Am s-aştept să mă poftească.

― Tante Alice, m-a rugat Olguţa să te-ntreb dacă poate să vină îa masă?

― Sigur că da... Anica du-te şi o pofteşte.

"Al dracului îs fetele!" se mîndri Anica, alergînd din nou îndărăt.

Domnul Deleanu îşi întoarse faţa din lumină, zîmbind; recunoscuse retuşarea.

Luau masa în pridvor. Ca pentru un început de chef, nevăzuţi, greierii îşi acordau subţire scripcele; broaştele îşi dregeau glasul...

― Am venit.

Olguţa întinse sulul ca un pretext pentru fundă.

― Bravo, Olguţa! o lăudă înduplecată doamna Deleanu.

Olguţa zîmbi modest şi blazat.

― Ei, acuma, fiindcă eşti o fată cuminte, să ne spui frumos şi drept cine-a avut dreptate: tu sau Dănuţ?

Olguţa privi adînc pe domnul Deleanu.

― Mata, mamă dragă.

― La masă, copii, că se răceşte supa! izbucni gălăgios domnul Deleanu de teama unui nou proces.

― Spune drept, Olguţa. Îţi pare rău de ce-ai făcut? o întrebă doamna Deleanu cu polonicul de supă în mînă

― Îmi pare rău... după zmeu, oftă Olguţa.

În jurul lămpii cu glob roz, începură să cotească fluturii ca nişte delicate vehicule la ultimul rond aj unei şosele...

Faţa de pansea albă cu trup gigantic a Pachiţei visa, ascultînd muzica lingurilor de supă. Mînile ei încrucişate odihneau orizontal pe pîntece.

― Dănuţ, nu sorbi supa.

Iar!

― Dănuţ, de ce nu te-nveţi să mănînci frumos!... Monica, arată-i, te rog, cum se mănîncă supa.

Cu rumen în obraji, ca o logodnică sărutată în faţa părinţilor, Monica aplecă

vîrful lingurii spre buze, insinuînd supa, lin, fără murmur.

― Acum fă şi tu la fel.

― Miauuu...

Modulaţia de foame a pisicilor se mlădie veridică în noaptea de vară.

― Cîţţ! se stropşi doamna Deleanu spre întunericul de subt masă, dînd cu piciorul.

O pisică nevinovată suferi în locul Olguţei. Domnul Deleanu îşi şterse cu şervetul un zîrnbet înstelat de supă.

Începură să se adune oaspeţii nepoftiţi ai meselor de-afară. Veni, mai întăi, Ali: pointer- ul lăptos, roşcat şi jovial. Se aşeză lîngă doamna Deleanu, privind-o cu deferenţă hemesită. Era plin de ticuri sau de purici. Clipea: nările-i tremurau, mereu mobile; strănuta; îşi sucea gîtul ca cei care poartă gulere strangulatoare; îşi culca tîmplele cînd pe-o parte, cînd pe alta; hăpăia muşte şi le înghiţea ca şi cum ar fi avut amigdalită; îşi freca dinapoiul pe jos, botul i se sfădea cu coada; coada cu podelele; podelele cu picioarele...

― Marş, Ali!

Se dădu lîngă Dănuţ, tot scuturîndu-se, tot gudurîndu-se, plin de vorbe dulci, dar vorbind prea tare: Uu-iuuu, hau-hau!

Din farfuriile schimbate se înălţă mirosul fripturii... Chemaţi de el, dulăii din ogradă ― cu ochi de haiduc şi sfieli de căprioară ― răsăriră întunecaţi pe scări...

şi nu îndrăzniră... Subt garda picioarelor mesenilor, pisicile se strînseră mai tare, mute, c-un fior de frig de-a lungul spinării.

― Patapum, stîng! Patapum, drept! Patapum, stîng! Patapum drept! comandă

Olguţa ― în picioare pe scaun ― nemaiţinînd samă de nimic.

C-o ureche neagră pe ochi şi una răsfrîntă pe ceafă, castanie; cu bot crocodilian; pieptos; cu picioarele strîmbe; cu mers legănat şi chilos de atlet în frac, basset- ul Patapum, ghiduşul ghiduşilor şi "bucuria Olguţei", îşi făcuse apariţia. În timpul zilei nu-l putea descoperi nimeni. Se ascundea ca o tra-

gediană răscoaptă de lumina soarelui.

Veni de-a dreptul la Olguţa, conştient parcă de ilaritatea care-l întîmpină. Se opri la picioarele scaunului, aplecîndu-şi capul într-o parte, ca cineva care spune: "Aud?"

― Patapum, drepţi!

Patapum făcu un sluj ostăşesc.

― Patapum, bum!

Patapum căzu drept pe spate.