Se pornise parcă o mişcare undeva pe cer sau pe pămînt. Nici vînt şi nici murmur de frunze nu era.

O clipă, broaştele-amuţiră. Şi din tăcerea lor de inimi zbuciumate, care s-au oprit delaolaltă, buhaiul de baltă se tîngui aşa de simplu şi de trist! Şi broaştele-ncepură iar, dar altfel, căci de pe zări desprinse, se apropia încet, cu amfora răcoarei pe umărul ei gol de lună plină, adevărata noapte.

― Monica, ţi-a plăcut ce i-am făcut?

"Săracu Dănut !" gîndi Monica, revăzîndu-l din nou singur pe scară între cîini. Şi cu glas tare:

― Dănuţ nu ştie franţuzeşte?

― Cum să nu ştie?! îl apară jignită Olguţa, scuturîndu-şi trupul în căderea albă a cămeşei de noapte.

― Atunci de ce nu vrea să vorbească?

― Aşa-s băieţii... proşti!... Monica, încheie-mă la gît.

― Cum? Dănuţ îi prost? se mira Monica, prinzîndu-i nasturele în cheutoarea guleraşului.

― Am spus eu asta?

― ...Da. Tu ai spus că băieţii îs proşti.

― Sigur.

― Atunci cum?

― El nu-i prost... Da aşa-s băieţii!

― Olguţa, tu nu-ţi pui papucii?

― Nuu! Aşa-i bine! Scoate-i şi tu! Aşa-i că-i altfel cu picioarele goale?

― Ce frumos e, Olguţa! zîmbi fetiţa, călcînd desculţă în apa lunii.

― Vezi, dacă m-asculţi!

― Acum ce facem?!

― Ne batem cu perne, îi dovedi Olguţa, aruncîndu-i un puişor.

― Tu nu te-nchini, Olguţa? o întrebă, ferindu-se, Monica.

― După ce ne batem cu perne!

― Nu. Eu mă-nchin.

― Hai şi eu atunci!

Îngenunchind pe pat, Monica se rugă în gînd cu ochii închişi "Tatăl nostru cel din ceruri"... Olguţa, cu glas tare, în picioare... Se opri ca să îndrepte icoana strîmbată de inaugurarea bătăii cu perne.

― Monica, tu ai vrea să fii Maica Domnului?

― ...în numele Tatălui, al Fiului şi-al Sfîntului Duh, amin... Ce-ai spus, Olguţa? o întrebă Monica, desprinzîndu-şi faţa din cerul bunicei.

― Hai să ne batem cu perne!... Num... tată... fiu... duh... amin.

Dănuţ ştia de ce dormea Ali pe covor în odaia lui, în loc să doarmă afară, în pridvor. Dar nimeni nu trebuia să ştie nici ce ştia Dănuţ, nici că Ali sforăia în odaia lui, încolăcit pe covor ca un continent de purici. La drept vorbind nici lui

Dănuţ nu-i prea venea-ndămînă să ştie ce ştia, fiindcă ştiind, frica de noapte şi singurătate, nenumită, îl privea gata să vie, ca cineva strigat pe nume.

― Hai să mă dezbrac, se îmbărbăta Dănuţ, sculîndu-se zgomotos de pe pat.

Începu să-şi scoată hainele, cu mişcările factice ale actorilor cînd reproduc pe scenă gesturile mici de toate zilele. Din odaia Olguţei răsunară moi bufnituri de perne şi rîsete de două glasuri.

"Ce bine-i să fii însurat"... Şi se gîndi deodată cu nedumerire că într-o zi chiar el, Dănuţ, va fi mare... Îşi ridică ochii în oglindă şi privi sus, cu capul dat pe ceafă, locul unde va fi capul unui Dănuţ... capul lui Dan de peste mulţi ani...

Parcă nu-i venea să creadă!...

Adică va veni un străin, un uriaş, îl va înghiţi pe Dănuţ, şi cu Dănuţ în ei va face pe ceilalţi să creadă că-i însuşi Dănuţ?... Ciudat!... Şi Dănuţ unde va fi?...

Dănuţ nu va mai fi nicăieri...

― Nu vreau! se împotrivi Dănuţ, ca în faţa morţii şi-a mormântului.

Nu-i aşa! Dănuţ va fi în el, ca un ou mic de lemn într-un ou mare... Nu-i totuna!... Fiindcă uriaşul va fi tot Dănuţ... Cum asta? Şi mic şi mare?... Capul lui Dănuţ îi ajunge pînă la buzunarul de la jiletcă, unde-i ceasul tatei, şi totodată, capul uriaşului e însuşi capul lui Dănuţ? Ciudat!... Ca şi cum ai ţinea capul între mîini, şi capul ar gîndi deoparte ― cum? poate să gîndească aşa! Şi trupul fără

cap, s-ar gîndi şi el!... Foarte ciudat!...

"Oare şi tata a fost mic?... Sigur c-a fost..." Vra să zică a fost odată un copil de-o vrîstă cu Dănuţ, frate cu Dănuţ şi cu Olguţa, dac-ar mai fi, şi acuma nu mai este decît tatăl lui Dănuţ... Da unde-i celălalt?... S-a dus sau e în el?... Dacă l-ar tăia pe tata în două, l-ar găsi pe celălalt? Sigur că nu!... În trup e scheletul, inima, plămînii... Dănuţ a învăţat la şcoală tot ce-i în trupul tatei. Atuncea unde-i celălalt?

"Oare nu-s eu?"

Dănuţ clipi ameţit,

...El e copilul tatei... şi-al mamei! Ciudat!... Să fii unul singur şi să fii copilul a doi oameni!... Unu plus unu face doi... Asta-i sigur! A învăţat la aritmetică...

Atunci de ce Dănuţ e copilul şi ai tatei, şi al mamei?...

Şi cum se fac copiii?...

"Oare eu am să fac copii?"

Dănuţ se privi cu spaimă în oglindă.

"Eu îs băiat!" se linişti el, ca şi cum s-ar fi amăgit pe sine ca pe altcineva mai mic decît el şi mai neştiutor...

"Olguţa are să aibă copii'', o pedepsi Dănuţ.

...Olguţa!... Olguţa e sora lui!... De ce?... Fiindcă şi ea e a tatei şi a mamei...