Şi fiindcă n-o mai asculta, Sonata lunii începu să cînte-n el pentru amintirile de mai tîrziu...
Afară s-aprindea clipa de argint a cerului pe înserate... melancolia umbrelor fără de soare şi de lună, clipa cînd nimeni nu îndrăzneşte să aprindă lumînările subt ochii zilei care vede încă...
― Isprăveşte, Monica, se impacientă Olguţa.
― Lasă, că nu mai am mult.
Olguţa măsluise şi negaţiunile, silind-o pe Monica să numeroteze cu cîte-un
"cincizeci" persuaziv fiecare rînd al cincisprezecelea.
― Ascultă, Monica, începu Olguţa agitată, după oarecare codeală jenată, îţi
dau ţie păpuşa mea.
― Pentru că ţi-am scris asta? dispreţui Monica colile acoperite de parada amăgitoare a literilor. Eu am două păpuşi!... Tu ce-ai să faci fără păpuşă?
― Nu!... Da mie nu-mi trebuie păpuşă. Ai isprăvit?
― Am isprăvit... Asta nu-i frumos, Olguţa! Ce-are să spună tante Alice!
― Lasă... Caută-mi o panglică.
Olguţa făcu sul colile.
― Ai găsit?
― Da.
― Acum fă o fundă frumoasă; ştii, cum mi-ai făcut pentru premii.
― De ce, Olguţa? întrebă Monica, înflorind din vîrful degetelor funda sulului cu pedeapsa.
― Mama are să vadă că funda-i bine făcută şi-are să fie mulţumită.
― ...?
― Fiindcă eu nu ştiu să fac funde... ş-atunci are să uite să mai controleze!
― Vai, Olguţa, tare eşti şireată!
― Aşa-i cînd... "ai părinţi" urmă în gînd Olguţa.
― Ce?
― Nimic... aşa spun eu.
― Vă pofteşte la masă, le vorbi din uşă Anica, sorbind din ochi funda roşie.
― Cine? o luă în primire Olguţa.
― Coniţa!
― Pe cine?
― Pe dumneavoastră, duduie!
― Cum ţi-a spus?
― Spune, cum ţi-a spus?
― Cum să-mi spună, duduie?!... Să veniţi la masă, mi-a spus !
― Monica, du-te tu singură. Eu nu mă duc.
― Pentru ce, Olguţa?
― Fiindcă nu m-a poftit pe mine; şi eu am făcut pedeapsa.
― Iar începi, Olguţa?
― Te rog! Eu fac ce trebuie... Du-te şi spune că eu nu vin la masă, fiindcă nu m-a poftit, scandă ea cu mîna şi cu piciorul.
― Şi ce-ai să faci?
― Am s-aştept să mă poftească.
― Tante Alice, m-a rugat Olguţa să te-ntreb dacă poate să vină îa masă?
