― Ferească Dumnezeu, cuconiţă! Să-ţi ajute Cel-de-Sus, da să-mi dai numai boii şi plugul.

În casa lui moş Gheorghe intra numai preotul la zile mari, vreo nuntă cînd era nevoie de-o casă mai încăpătoare, şi Olguţa oricînd vroia. Nepoftită, însă, Olguţa nu venea; asta nu înseamnă că nu venea des.

Moş Gheorghe n-avea cîne. "La ce? Eu şăd la boieri ; cine să vadă de el?" Dar în vîrful casei era un cuib de cocostîrc cu toaca de asfinţit a pliscului în el.

― Fiindcă are inimă bună moşul, îşi tălmăceau sătenii prieteşugul cocostîrcului cu o casă mai mult nelocuită.

De aceea, pesemne, în gospodăria fără cîne a veteranului de la şaptezeci şi şapte, făcătorii de rele nu intrau.

― Mamă dragă, ce sărbătoare-i azi?

― Azi?... Nu-i nici o sărbătoare! Ce ţi-a venit, Olguţa?

― Eu credeam că-i sărbătoare, mamă dragă!

― Mamă dragă, mamă dragă! Grozav mă mai iubeşti! Spune mai bine, ce vrei de la mine?

― Eu??? Nimic!... Aş vrea numai să văd cum îi şade Monicăi cu rochia albastră...

Doamna Deleanu iscodi în zădar ochii Olguţei. Ochii nu destăinuiau mai mult decît vorbele, adică mai lămurit, fiindcă ochii Olguţei...

― Monica, tu vrei să-ncerci rochiţa albastră?

― Sigur că vrea! comentă imperativ Olguţa roşeaţa Monicăi, înainte de-a o vedea.

― Vreau, tante Alice, îngînă Monica porunca Olguţei, încîntată că i se împlinea o vinovată dorinţă nu din vina ei.

Rochiţa albastră o aştepta pe Monica de la începutul vacanţei. Doamna Deleanu i-o făcuse de îndată, dar Monica o încercase numai. Pe atunci, Monica îşi iubea rochiţa de doliu nu ca o datorie, ci ca o amintire de la bunica.

Într-o zi, Dănuţ, Olguţa şi Monica se jucau de-a culorile: născocire de-a Olguţei.

― Ce culoare ai vrea să fii tu?... Spune repede, că altfel spui minciuni şi mă

supăr!

Luat din scurt, pe neaşteptate, de glasul şi ochii Olguţei, Dănuţ se zăpăcise.

Nici nu-i trecuse prin cap una ca asta! Ce-avea el cu culorile!

― Albastru, Olguţa, se hotărîse el, scos din încurcătură de culoarea cerului.

― Şi de ce-ai vrea să fii albastru?

― Fiindcă-i frumos.

― Daa?!

― Sigur! se înverşunase Dănuţ.

― Foarte frumos?

― Foarte frumos.

― Cel mai frumos?

― Cel mai frumos.

― Nu-i adevărat. Roşul e mai frumos, foarte frumos, cel mai frumos.

― Ba albastrul e şi mai frumos.

― Spui minciuni. Spune şi tu, Monica.

― ...Eu nu ştiu!

― Atunci şi tu spui ca şi mine, şi noi avem dreptate, biruise Olguţa.

...Vra să zică, şi lui Dănuţ îi plăcea albastrul... De-atunci, Monica începuse să aştepte rochiţa de culoarea lui Dănuţ. Doamna Deleanu nu mai îndrăznea să

i-o dea, de teamă să n-o mîhnească. Monica nu se încumeta s-o ceară... Şi tare se temea Monica să n-o supere pe bunica ei!... Şi nici pe Olguţa n-ar fi vrut s-o trădeze.

Monica urmă în ietac pe doamna Deleanu. Olguţa intră o clipă după ele şi dădu să iasă.

― Olguţa, unde te duci?

― Vreau să vorbesc cu papa.

― Olguţa, azi nu-i lucru curat cu tine!

― De ce?

― Bine, Olguţa, n-ai spus tu că vrei să vezi cum îi şade Monicăi cu rochiţa albastră?

― Ba da, eu am vrut.

― Atunci de ce te duci?

― Fiindcă... Zîmbi. Mamă dragă, eu am mai văzut-o pe Monica în pantaloni!

Pînă ce se îmbracă, eu mă întorc.

Cînd făcea vizite, Olguţa nu intra niciodată într-o odaie înainte de-a bate la uşă. O singură uşă făcea excepţie de la acest tratament: uşa odăii lui Dănuţ, în care Olguţa bătea cu piciorul cînd nu vroia să intre, dar vroia să-l scoată pe Dănuţ ― şi pe care o deschidea pe tăcute cînd vroia să-l surprindă.

Olguţa bătu o toacă discretă în uşa biroului domnului Deleanu.

― Intră.

― Am venit să te văd, papa.