― Dă-i şi lui, Olguţa, cercă s-o înduplece Monica.
― Tu zici să-i dau?
― Da, Olguţa, de ce să nu-i dai?
― Ce vreţi să-mi daţi? se nelinişti Dănuţ.
― Da juri? interveni Olguţa.
― Da n-am jurat?
― Pentru puşcă!
― Bine, jur!
― Zi după mine: Mă jur...
― Copii, voi nu dormiţi? întrebă din capătul antretului doamna Deleanu, pentru a doua oară.
― Monica, spune tu că dormim; pe tine te crede.
― ...încă nu, tante Alice.
― Noapte bună, Monica. Să ştii că te-aud, Olguţa!
― Mă jur... Hai, Olguţa! începu Dănuţ în şoaptă.
― Aşteaptă să găsesc!... să am crampe.
― ...să am crampe...
― Olguţa, asta nu-i jurămînt, asta-i blestem! se înfricoşa Monica.
― Da? Foarte bine. Zi după mine... Ce-am spus?
― Să am crampe... se strîmbă binevoitor Dănuţ.
― ...şi să stau în pat toată vacanţa...
― ...şi să stau în pat toată vacanţa...
― ...şi să mă puie doctorul la dietă...
― ...şi să mă puie doctorul la dietă... se îngrijora Dănuţ.
― ...fără de dulciuri...
― ...fără de dulciuri... oftă el amar.
― ...dacă oi spune cuiva...
― ...dacă oi spune cuiva...
― ...ce-are să-mi arate...
― ...ce-are să-mi arate...
― ...Olguţa...
― ...Olguţa...
― Amin!
― Bagă de seamă!... Şi-acum, poftim puşca înapoi,
― De ce, Olguţa?
― E puşcă de copil! Mie nu-mi trebuie!
― N-o primesc. Am dat-o.
― Atunci o ţin pentru Monica... Ai s-o pui în patul păpuşelor. Auzi, Monica?
...Albi pelerini ai căilor de lună pe covoare, trei copii desculţi, în lungi cămeşi de noapte ― unul cu cozi blonde, doi cu plete brune ― poposiră în jurul unui gavanos cu dulceaţă.
Şi toţi trei mîncau din aceeaşi lingură, subt privirea aceleeaşi bunice, din dulceaţa aceloraşi uriaşi ― jos, pe covor.
II
CĂSUŢA ALBĂ ŞI ROCHIŢA ROŞIE
Moş Ghoorghe, mai-marele grajdului, avea locuinţă la curtea boierească: încăpere înaltă, bine văruită, cu pat curat înfăţat, ferestre cît icoana cea mare a bisericii din sat, şi mîncare adusă de Anica de la masa boierilor.
Dar moş Gheorghe avea şi gospodăria lui. Căsuţa cea mai la o parte de sat ―
nu tare ― şi cea mai apropiată de curte ― nu mult, cît poate cumpăni un cîne ciobănesc între turmă şi păstor ― era a lui moş Gheorghe.
― Ce-ţi trebuie, moş Gheorghe, casă?... Copii n-ai; mama Anica -― Dumnezeu s-o ierte; caii ţi-s aici; aici-s şi eu, şi Olguţa, îl dojenea, eu bunătate, doamna Deleanu. Ia-ţi beleaua de pe cap!
Moş Gheorghe încreţea fruntea, c-un zîmbet viclean în ochii micşoraţi.
― Ştie... Ştie el moşu!
În dosul casei, cam pe deal, se întindea livada cu prunii şi vişinii care coboară
primăvara din cerul albastru în straie mirositoare; devale se lărgea ogorul în care iese grîul verii ca o înviere din biserică.
― Moş Gheorghe, nu mai ai putere. Să trimet oamenii să-ţi are.