Deschise un saltar ticsit cu felurite unelte de-ale fumatului.

― Uite, Olguţa: asta-i frumoasă şi-i mică; de spumă de mare. Numai bună

pentru tine. Îţi place?

― Îmi place, papa. Da eu vreau una mare.

― Alege-ţi una mare atunci!

― Asta-i bună, papa? întrebă Olguţa, punând mîna pe cea mai mare.

― Bună, cum nu?! Asta... asta o am şi eu de la un franţuz care acorda piane

la Iaşi... A murit, săracu! Ce om cumsecade!... Excelentă pipă.

― Atunci o iau pe asta. Merci, papa. Am să ţin minte.

― Lasă, dragu tatii. Toate-s ale tale. Tu nu ştii că tata-ţi dă orice?

Olguţa îi dezmierdă fruntea şi părul.

― Ce păr frumos ai tu, papa! Parcă-i mătasă!... De-acuma mă duc.

― Ascultă, Olguţa, hai şi tu cu tata la pădure. Îl iau şi pe Dănuţ; poate vine şi mama. Facem o plimbare cu docarul.

Olguţa-şi trecu mîna pe frunte.

― Merg altădată, papa. Azi fac o vizită lui moş Gheorghe, cu Monica... Ştii, el ne-a poftit, plecă ea capul.

Domnul Deleanu îşi resfiră mustăţile... o măsură pe Olguţa... şi deschise din nou saltarul cu lulele.

― Olguţa, mai ia-ţi o lulea: să ai şi tu una.

Olguţa îi privi fruntea, zîmbind.

― Papa, tare eşti tu deştept! Merci. Mie nu-mi trebuie.

După ce plecă Olguţa, domnul Deleanu îşi luă fruntea în mîni, şi se gîndi îndelung, cu inima strinsă, întovărăşindu-şi copilul peste pragul vremii, departe...

"Cînd te gîndeşti că într-o zi Olguţa va fi mare... Biata Olguţa."

Monica pornise din salon îmbrăcată cu rochiţa neagră, urmînd-o încetişor ―

de bucurie stăpînită ― pe doamna Deleanu.

Din ietac se întoarse ea în frunte, cu rochiţa albastră, însă Monica cea care intrase în ietac nu mai ieşise la loc. Atîrna în cuierul rochiilor, cu rochiţa neagră.

Monica nu schimbase o rochiţă, ci un anotimp. Şi ochii, şi părul îi luceau altfel...

Cînd cerul e albastru toate lacurile limpezi ar fi numai albastre dacă n-ar fi soarele atît de despletit.

Dar părul Monicăi, împletit în două cozi, atîrna pe spate. Aşa că Monica era îmbrăcată în rochiţă de olandă albastră, decoltată cît trebuie ca să rămîie copil şi ca să aibă capul ― cu ochii şi gura ― tulpina gîtului întreagă.

Rochiţa se oprea deasupra genunchilor ― doamna Deleanu nu făcea hăinuţe pentru evoluţia copiilor, ci numai pentru împodobirea unei vrîste ― fiindcă genunchii copiilor pot fi sinceri ca şi obrazul lor şi tot frumoşi rămîn şi vii.

Şi Dănuţ era îmbrăcat la fel... Dănuţ creştea repede. Doamna Deleanu avea mult de lucru ca fiecare vrîstă să-şi aibă zestrea ei cochetă pentru toate anotimpurile anului. Totuşi, dulapurile nu erau ticsite cu hăinuţe strîmte sau cu rochiţe prea scurte. Hăinuţele şi rochiţele rămase pe loc în urma copiilor, îmbrăcau, în case nevoiaşe, alţi Dănuţi, alte Olguţe.

Monica nu era altă Olguţă. Monica era ca şi-Olguţa. De aceea, rochiţa albastră răsărise întîia, pe o nouă dumbravă la începutul căreia trecuse umbra unei rochiţe negre.

― Monica, ia uită-te în oglindă, o pofti doamna Deleanu la vernisajul rochiţei, ridicînd storul unei ferestre din salon.

Lumina amiezei suflă cu aur în oglindă iconiţa dimineţilor de primăvară.

Monica plecă ochii în jos.

― Tante Alice, nu-i păcat? tresări teama în bucuria ei.

― Pui mic, nu-i păcat. Şi dac-ar fi, l-ar lua tante Alice asupra ei.

― Ce bună eşti, tante Alice!

Clanţa zvîcni.

― Am venit!

― Nu trînti...

― ...nu bufni, nu pocni! Mamă dragă, tare te iubesc!

― Olguţa!

― Am spus o obrăznicie?

Doamna Deleanu începu să rîdă.

― Vezi, mamă dragă!

― Ia astîmpără-te! Uite-te mai bine la Monica.

― Ia să te văd, o luă în primire Olguţa întorcînd-o spre ea... Foarte bine! îmi place !Grozav îmi place !... Mamă dragă, bine mai lucrezi tu!

― Slavă Domnului! Am auzit şi eu o laudă din gura ta!

― Azi sînt bine dispusă, mamă dragă!

― Ia te rog! Lasă-l pe tata să fie bine dispus cînd vrea. Tu trebuie să fii totdeauna.

― De ce?