Deschise ochii: spaima lunii umplea odaia... Se smulse de pe pernă şi repede întoarse capul: nu era nimeni la spate, dar poate plecase şi venise la loc...
"...Strigoii caută sînge de om tînăr..."
"...De fată tînără!" ţipă alt gînd de-al lui Dănuţ.
Îşi făcu semnul crucii... Se culcase fără să spuie rugăciunea. Se făcu palid în paloarea lunii.
Olguţa lăsă lingura în gavanos, gavanosul îl vîrî în sobă. Monica se vîrî în pat.
Hotărîtă, Olguţa porni spre uşa dintre odaia lor şi a lui Dănuţ, de unde răsunau bocăniturile.
― Cine-i acolo?
― Eu.
― Cine, eu?
― Eu, fratele tău.
― Nu cred!
― Dacă-ţi spun!
― Şi ce vrei?
― Să-ţi spun ceva.
― Spune.
― Deschide uşa.
― Pentru ce?
― Ca să-ţi spun.
― Şi ce-mi dai dacă deschid?
― Spune tu, ce vrei?
Olguţa se-ncruntă. Nu mai înţelegea nimic.
― Olguţa, nu deschide! o îndemnă tainic Monica.
― De ce să nu deschid?
― Deschide Olguţa, răsună tare şi grăbită vocea lui Dănuţ.
― Să-mi dai puşca ta.
― Ţi-o dau!
― Jură-te.
― Spun pe onoarea mea.
― Spune: jur.
― Deschide, Olguţa. Jur pe onoarea mea.
Olguţa răsuci cheia, apăsă clanţa şi brusc deschizînd, răsări în prag.
― Unde-i puşca?
― Ia-o.
Olguţa desprinse puşca, nelăsîndu-l pe Dănuţ să încalce hotarul.
― Buftea! îl încercă ea, înarmată cu puşca.
― Poţi să-mi spui! Nu mă supăr.
― Atunci nu-ţi mai spun.
― Cum vrei tu.
― Da tu ce vrei?
― Olguţa... vreau să mă împac.
