― Olguţa, stai liniştită.

Olguţa nici nu clinti, ca şi cum rochiţa nouă, în acea clipă solemnă, s-ar fi putut scutura ca o tufă de măcieşi suprem înfloriţi. Cu fruntea încordată şi cu ochii micşoraţi, doamna Deleanu avea privirea pe care-o au numai generalii tineri pentru oştile lor în preajma atacului; sculptorii pentru statui, înainte de-a şi le trimete la Salon; îndrăgostiţii pentru întîiul plic, înainte de-ai încredinţa destinul cutiei de scrisori; şi femeile coapte în oglindă, înainte de-a-şi pune mantoul de bal...

― Poţi să-mi mulţumeşti!

― Merci, mamă dragă! răsuflă Olguţa, mulţumind mai mult pentru vorbă

decît pentru rochiţă.

Un cusur numai, şi rochiţa ar fi trecut pe masa de operaţie!

― Vin' să te sărut, Olguţa.

Olguţa era a doamnei Deleanu. Asta era răsplata.

― Du-te să te vadă şi tata.

Asta pe deasupra.

Se încrucişară în antret. Olguţa privi compătimitoare pe Dănuţ.

― Credeai că eu nu ştiu?

― Ce să ştii? se cutremură Dănuţ.

― Cum, ce să ştiu? Că mergeţi la pădure cu docarul.

― Şi ce? Merg! izbucni Dănuţ, antrenat de întîia victorie.

― Du-te!... Eu am refuzat! replică sarcastic Olguţa.

― Ai refuzat? nu-şi crezu urechilor Dănuţ.

― Eu nu mă rog să mă ia ― ca tine. Eu refuz să merg, fiindcă aşa vreau!

"Bravo ţie, Olguţo! o aclamară gîndurile lui Dănuţ. Merg singur! Merg singur!..."

― Sigur! dacă vrei tu aşa! vorbi el ceremonios.

― Lasă, lasă! Crezi tu c-ai să mîi ? Tata ţine hăţurile. Mi-a spus el mie! Pune-ţi pofta-n cui!

― Aa! De asta ai refuzat!

― Ba de loc! Dacă mergeam eu, eu mînam. Eu ştiu să mîn. A spus şi moş

Gheorghe.

― Atunci de ce nu mergi?

― Fiindcă nu vreau!

― Nu vrei?! zîmbi sceptic Dănuţ... Şi pentru ce?

― Asta-i treaba mea!

― Nu zic!... Da eu vreau.

― Ce vrei?

― Să merg.

― Tuu? Vrea tata, şi asta-i altceva!

― Şi pe tine nu te ia: sîc!

― Pe mine?!... Hai să-ţi arăt eu! Şi să nu mai spui sîc...

Apucîndu-l de mînă, îl smuci spre uşa biroului.

― Ce-i, copii? Mergem?

― Papa, spune tu dacă nu m-ai poftit la pădure şi eu am refuzat?

― Aşa-i, Olguţa. Tu faci vizite azi. Te ia tata altădată. Bre, bre! Da frumoasă

mai eşti!

― Vezi!

Dănuţ era în prag.

― Acuma du-te cu docarul.

Dănuţ se văzu afară, în faţa uşii izgonitor închise.

― Lasă! Am să-ţi arăt eu ţie!

Feţi-frumoşi din turbinca lui Ivan îşi pregătiră paloşele ca să retuşeze umilirea lui Dănuţ.

Moş Gheorghe se gătise ca pentru horele din tinereţă, hore care-i mai jucau

în amintire uneori cînd bucuria nu-şi găsea astîmpăr nici tovarăş în trupul îmbătrînit. Se gătise fiindcă era în casa lui, şi fiindcă în casa lui avea să vie

"duduiţa moşului". Acoperi cu o năframă strachina plină de pere busuioace culese una cîte una din vestita livadă a Oţălencii. Luă strachina, trecu prin tindă, şi o aşeză deasupra unei bîrne de sus. Ca dintr-o căţuie rustică, tămîia aprinsă

de soarele verii umplu încăperea...

"Hm !... Miroase bine a nu ştiu ce!... Unde le-ai ascuns, moş Gheorghe?"