― ...Olguţa...
― Amin!
― Bagă de seamă!... Şi-acum, poftim puşca înapoi,
― De ce, Olguţa?
― E puşcă de copil! Mie nu-mi trebuie!
― N-o primesc. Am dat-o.
― Atunci o ţin pentru Monica... Ai s-o pui în patul păpuşelor. Auzi, Monica?
...Albi pelerini ai căilor de lună pe covoare, trei copii desculţi, în lungi cămeşi de noapte ― unul cu cozi blonde, doi cu plete brune ― poposiră în jurul unui gavanos cu dulceaţă.
Şi toţi trei mîncau din aceeaşi lingură, subt privirea aceleeaşi bunice, din dulceaţa aceloraşi uriaşi ― jos, pe covor.
II
CĂSUŢA ALBĂ ŞI ROCHIŢA ROŞIE
Moş Ghoorghe, mai-marele grajdului, avea locuinţă la curtea boierească: încăpere înaltă, bine văruită, cu pat curat înfăţat, ferestre cît icoana cea mare a bisericii din sat, şi mîncare adusă de Anica de la masa boierilor.
Dar moş Gheorghe avea şi gospodăria lui. Căsuţa cea mai la o parte de sat ―
nu tare ― şi cea mai apropiată de curte ― nu mult, cît poate cumpăni un cîne ciobănesc între turmă şi păstor ― era a lui moş Gheorghe.
― Ce-ţi trebuie, moş Gheorghe, casă?... Copii n-ai; mama Anica -― Dumnezeu s-o ierte; caii ţi-s aici; aici-s şi eu, şi Olguţa, îl dojenea, eu bunătate, doamna Deleanu. Ia-ţi beleaua de pe cap!
Moş Gheorghe încreţea fruntea, c-un zîmbet viclean în ochii micşoraţi.
― Ştie... Ştie el moşu!
În dosul casei, cam pe deal, se întindea livada cu prunii şi vişinii care coboară
primăvara din cerul albastru în straie mirositoare; devale se lărgea ogorul în care iese grîul verii ca o înviere din biserică.
― Moş Gheorghe, nu mai ai putere. Să trimet oamenii să-ţi are.
― Ferească Dumnezeu, cuconiţă! Să-ţi ajute Cel-de-Sus, da să-mi dai numai boii şi plugul.
În casa lui moş Gheorghe intra numai preotul la zile mari, vreo nuntă cînd era nevoie de-o casă mai încăpătoare, şi Olguţa oricînd vroia. Nepoftită, însă, Olguţa nu venea; asta nu înseamnă că nu venea des.
Moş Gheorghe n-avea cîne. "La ce? Eu şăd la boieri ; cine să vadă de el?" Dar în vîrful casei era un cuib de cocostîrc cu toaca de asfinţit a pliscului în el.
― Fiindcă are inimă bună moşul, îşi tălmăceau sătenii prieteşugul cocostîrcului cu o casă mai mult nelocuită.
De aceea, pesemne, în gospodăria fără cîne a veteranului de la şaptezeci şi şapte, făcătorii de rele nu intrau.
― Mamă dragă, ce sărbătoare-i azi?
― Azi?... Nu-i nici o sărbătoare! Ce ţi-a venit, Olguţa?
― Eu credeam că-i sărbătoare, mamă dragă!
― Mamă dragă, mamă dragă! Grozav mă mai iubeşti! Spune mai bine, ce vrei de la mine?
― Eu??? Nimic!... Aş vrea numai să văd cum îi şade Monicăi cu rochia albastră...
Doamna Deleanu iscodi în zădar ochii Olguţei. Ochii nu destăinuiau mai mult decît vorbele, adică mai lămurit, fiindcă ochii Olguţei...
― Monica, tu vrei să-ncerci rochiţa albastră?
― Sigur că vrea! comentă imperativ Olguţa roşeaţa Monicăi, înainte de-a o vedea.
― Vreau, tante Alice, îngînă Monica porunca Olguţei, încîntată că i se împlinea o vinovată dorinţă nu din vina ei.
Rochiţa albastră o aştepta pe Monica de la începutul vacanţei. Doamna Deleanu i-o făcuse de îndată, dar Monica o încercase numai. Pe atunci, Monica îşi iubea rochiţa de doliu nu ca o datorie, ci ca o amintire de la bunica.
Într-o zi, Dănuţ, Olguţa şi Monica se jucau de-a culorile: născocire de-a Olguţei.
― Ce culoare ai vrea să fii tu?... Spune repede, că altfel spui minciuni şi mă
supăr!
Luat din scurt, pe neaşteptate, de glasul şi ochii Olguţei, Dănuţ se zăpăcise.
Nici nu-i trecuse prin cap una ca asta! Ce-avea el cu culorile!
