― Sigur, chirilice. Foarte greu, dădu din cap Olguţa cu respect.

Vorbeau cu glas scăzut, ca la gura sobei.

― Moş Gheorghe, s-aud şi eu cum citeşti! îl rugă Monica, scuturîndu-şi cozile pe spate.

― Sigur. Arată-i, moş Gheorghe.

― Numai să-mi pun ochelarii.

― Şi bunica avea ochelari.

― Sigur, ca şi moş Gheorghe!

― Olguţa, tare-i bine la moş Gheorghe!

― Sigur, că-i foarte bine.

Moş Gheorghe îşi drese glasul, oftă şi, cuprinzînd Biblia în palmele despărţite, îşi dădu capul îndărăt cu solemnitate.

― Aşa-i că-i frumos moş Gheorghe?

― Da, Olguţa, răspunse tot în şoaptă, Monica... S-ascultăm pe moş

Gheorghe.

"Şi se duceau părinţii săi în fiecare an la Ierusalim, la sărbătoarea Paştelor. Şicînd el a fost de doisprezece ani, suindu-se el la Ierusalim, după datinasărbătoarei şi sfîrşindu-se zilele, cînd s-au întors ei, a rămas pruncul Isus în Ierusalim, fără ca Iosif şi muma lui să ştie"...

Cu mînile încrucişate pe genunchi, fetiţele ascultau povestea...

"Şi neaflîndu-l, s-au întors la Ierusalim, căutîndu-l. Şi după trei zile l-au aflat întemplu, şezînd în mijlocul învăţaţilor, ascultîndu-i şi întrebîndu-i. Şi se mirau toţi cei ce-l auzeau de priceperea şi de răspunsurile lui."

― Dragu lui copil! oftă moş Gheorghe cu ochii Olguţa.

― Moş Gheorghe, şi învăţaţii aveau bărbi lungi?

― Şi albe, duduiţa moşului.

― Şi ei îl întrebau?

― Îl întrebau.

― Şi la toţi le răspundea?

― Le răspundea, şi-i întreba şi el.

― Sigur, moş Gheorghe... Şi-i încurca.

― Îi încurca, duduiţa moşului, cum nu.

― Şi nu-i trăgea de barbă?

― Nu-i trăgea, duduiţa moşului, zîmbi moş Gheorghe.

― De asta l-au ucis.

― Da, l-au ucis, se posomorî moşneagul.

― Moş Gheorghe, spune mai departe, şopti Monica. "Şi văzîndu-l, s-au uimit, şi a zis către el muma lui: «Fiule, de ce ne-ai făcut asta? Iaca, părintele tău şi eu, îngrijiţi fiind, te căutam...» Şi a zis către dânşii: «Pentru ce mă căutaţi? Au nu aţi ştiut că mi se cade să fiu în cele ce sînt ale părintelui meu'!» Dar ei nu au înţeles graiul care le-a vorbit" ...

― Sigur... Moş Gheorghe, nu l-au pedepsit?

― Nuu, duduiţa moşului. Pe fiul lui Dumnezeu? se spăimîntă moş Gheorghe, făcîndu-şi cruce.

― Da ei nu ştiau, moş Gheorghe.

― Da ştia Dumnezeu!

..." Şi Isus creştea în înţelepciune şi în vrîstă şi în har înaintea lui Dumnezeu şi-a oamenilor."

Moş Gheorghe îşi ridică ochii de pe Biblie, asupra fetiţelor. Fericirea îi umplea sufletul. În căsuţa moşului, subt ochii lui, trei copii creşteau împreună înaintea lui Dumnezeu, dar feriţi de oameni... Şi dintre ei numai unul, săracu, avea să

moară pe cruce: copilul Domnului.

― Moş Gheorghe, da fesul nu l-ai arătat!

― Iacătă şi fesul turcului.

― Vezi, Monica, asta se cheamă fes, îi explică Olguţa.

― Ştiu, Olguţa! Cum să nu ştiu!... Avea şi bunica de la bunicu.

― Nu se poate!

― Ba da, Olguţa! Tot aşa era: roş, cu canaf negru.

― Eii! Acela era cumpărat de la Constanţa. Aşa am avut şi eu. Da fesu lui moş

Gheorghe e chiar de la turci.

― De la turci?

― Sigur. Din bătălie.

― Adevărat, moş Gheorghe?

― Adevărat, duduiţă. De la Plevna îl am.

― Ai fost la Plevna, moş Gheorghe?