― Uf! Tare-i bine, da nu mai pot! răsuflă Monica, înviind din noaptea valurilor la lumina portului.

― M-am odihnit, moş Gheorghe. Iar încep! Hai şi mata, moş Gheorghe.

― Stai, că mă dau jos! ţipă Monica.

― Ş-acuma să mă vedeţi pe mine, îi vesti Olguţa ridicîndu-se la loc în norii de asfinţit, de culoarea lor.

― Rău te-ai înfierbîntat, duduiţa moşului.

Culcată pe lăicerul întins de-a lungul prispei, Olguţa zîmbea şi gîfîia cu capul pe genunchii Monicăi.

― Nu mai pot! Uf! Nu mai pot! Moş Gheorghe, să-mi aduci aminte... am să-ţi spun ceva. Monica, pune mîna aici.

― Vai, ce tare-ţi bate inima!

Ar fi putut scutura un mănunchi de bujori cu bătăile inimii. Mîna Monicăi fugi spre frunte.

― Dă-mi apă, moş Gheorghe... Multă.

― Vai de mine! Vrei să cazi la pat, duduiţă?

― Dă-mi, moş Gheorghe, nu mă lăsa!

Moş Gheorghe intră în casă oftînd.

― Tu eşti teribilă, Olguţa!

― Ei!

― Da. Mie-mi vine ameţeală.

― Nu se poate. Aşa crezi tu... Eu aş vrea un scrînciob mare-mare-mare, un scrînciob de aici pînă la Iaşi. Ştii ce-aş face?... L-aş lua pe moş Gheorghe şi dintr-o dată l-aş lăsa la Iaşi.

― L-ai lua de aici?

― Cînd începe şcoala, nu acuma. Şi după asta aş lua şcoala şi aş zvîrli-o în iaz, şi-n locul şcolii aş duce casa lui moş Gheorghe...

Tăcură, urmărindu-şi gîndurile... Monica îşi închipui un scrînciob care ar duce-o în cer, la bunica.

"Fără Dănuţ?..."

"Fără de bunica?..."

Monica privi spre curtea boierească. Acuşi trebuia să vie şi Dănuţ... În sufletul Monicăi bucuria năvăli ca o roşeaţă pe obraji... Scrînciobul pornise gol în cer.

Vocea Olguţei răsună energică.

― Ascultă, Monica, eu aş vrea un scrînciob din România pînă în America. Tu ştii că în America e cel mai mare fluviu din lume?! Eu îl aduc în România.

― Şi dacă-i mai mare decît România?

― Nu-i nimic. Şi peste ţara mea, îl pun împărat pe moş Gheorghe.

― Şi tu?

― Eu îs împărăteasă... Da eu mă dau în scrînciob.

― Şi cu regele Carol ce faci?

― Nu ştiu... Îl fac statuie şi gata!... Moş Gheorghe, m-ai lăsat! Moş Gheorghe, mi-i sete!

― Iaca şi moşu.

Ascuns după uşă, tot zăbovise, tot aşteptase, dînd răgaz Olguţei să se mai potolească puţin.

― Nu-i bună apa, duduiţa moşului. Am uitat cofa descoperită şi-au dat muştele în ea. O spurcat apa.

― Moş Gheorghe!

― Zău, duduiţa moşului!

― Moş Gheorghe, nu mă lăsa!

― Nişte busuioace, duduiţa moşului.

― Mai ai?

― Are moşu un paneraş.

― Să le mîncăm, moş Gheorghe.

― Aşa zic şi eu.

― Bune-s!

― Dulci-s!

― Mai bune decît apa, duduitelor.

― Bună-i şi apa, moş Gheorghe, da cică au intrat muştele.

― Dacă îţi spune moşu.

― Le-ai prins mata de-afară, că-n casă nu-s, moş Gheorghe!

― Ba zău !

― Hai să te cred, moş Gheorghe, că bune-s busuioacele cînd ţi-i sete de apă.