― Olguţa!
― Am spus o obrăznicie?
Doamna Deleanu începu să rîdă.
― Vezi, mamă dragă!
― Ia astîmpără-te! Uite-te mai bine la Monica.
― Ia să te văd, o luă în primire Olguţa întorcînd-o spre ea... Foarte bine! îmi place !Grozav îmi place !... Mamă dragă, bine mai lucrezi tu!
― Slavă Domnului! Am auzit şi eu o laudă din gura ta!
― Azi sînt bine dispusă, mamă dragă!
― Ia te rog! Lasă-l pe tata să fie bine dispus cînd vrea. Tu trebuie să fii totdeauna.
― De ce?
― Fiindcă eşti copil.
― Poate... da azi sînt foarte bine dispusă! Şi tu, mamă dragă?
― Şi eu, dacă nu mă năuceşti.
― Îţi spun eu, mamă, că azi îi sărbătoare.
― Olguţa, ţi-am mai spus o dată că nu-i!
― Cred... da parcă ar fi!... Monica, tu te dezbraci acuma, sau rămîi aşa?
― Las-o-n pace, Olguţa! De ce vrei să se dezbrace?
― Eu nu vreau! Tocmai, m-aş fi mirat... Mamă dragă, uită-te la mine !
― Ce vrei?
― Eu? Nimic. Numai să te uiţi.
― Bine, mă uit.
― Nu în ochi! Uită-te la mine, aşa, ştii tu: cum te uiţi cînd mergem la teatru...
Inspectează-mă.
― Ei, şi?
― Şi nu vezi nimica?
― Ba văd că ţi-ai pătat rochiţa! Cînd ţi-ai pătat-o?
― Ai văzut?... Cînd mi-am pătat-o? Tu ştii, Monica?
― Nici eu!.. Mamă draga, nu-i păcat să am eu o rochiţă pătată?
― Păcat de rochiţă!
― Şi de mine nu?
― De ce ai pătat-o?
― Eu?
― Da cine?
― Ea singură. Adică supa.
― Olguţa!
― Vrei să mă pedepseşti, mamă?
― Te rog, spune-mi ce vrei?
― Şi-mi dai?
― Spune ce?
― Eu nu cer nimic. Da de ce să am o rochiţă pătată? Eu nu vreau să am o rochiţă pătată.
