― Sigur c-a fost. Dacă-ţi spun eu! Moş Gheorghe are şi decoraţii.
― Adevărat?
― Are moşu.
― Şi-i frumos la război, moş Gheorghe?
― Eii!... Ducă-se pe pustii!... Mor bieţii cai ― mai mare jalea ― şi oamenii, săracii... Ducă-se pe pustii!
― Şi mata n-ai murit, moş Gheorghe.
― Cum să moară, se indignă Olguţa. Vrei să mă supăr?
― Iaca-s viu... Nu te supăra, duduiţa moşului... Ia mai bine să mergem în livadă.
― Moş Gheorghe, dac-aş fi eu fata matale, şi dac-aş face obrăznicii, m-ai bate?
― Ferească Dumnezeu!
― Vezi, Monica!... Da de ce nu tragi din lulea, moş Gheorghe?
― Fac miros urît.
― Ba-i frumos. Îmi place mie... şi Monicăi.
―Fie ş-aşa. Da hai să vă arate moşu ceva în livadă.
― Hai, Monica... Ce vrei să faci, moş Gheorghe? se alarmă Olguţa, văzîndu-l că întinde mîna spre pălăria ei.
― Să-ţi dau pălăria, duduiţă.
― Nu pune mîna pe pălărie, moş Gheorghe!
― Iaca am lăsat-o!... Da ce-i, foc în pălărie?
― Foc, moş Gheorghe, chiar aşa! se încruntă viclean, Olguţa.
― Mergem, Olguţa?
Moş Gheorghe aruncă o privire spre lacata sipetului...
― Nu-i descuiet, moş Gheorghe, n-ai grijă. Cînd ai să-mi arăţi şi mie?
― Nu mai e mult pîn-atunci, duduiţa moşului, zîmbi el departe.
Olguţa-i aşteptă să plece.
― Închide uşa, Monica.
Rămînînd singură, luă din fundul pălăriei luleaua învălită într-o sugătoare, o mai lustrui cu rochiţa cea nouă, şi începu să caute prin odaie... La loc de cinste, subt icoană, alături de bucoavnele sfinte, moş Gheorghe aşezase darul Olguţei: cutia cu bectimis. Deschizînd capacul, Olguţa desfăcu hîrtia roşie şi sonoră, înfundă în aromatul aşternut luleaua, şi închise capacul la loc.
― Moş Gheorghe, chiui Olguţa, ajungîndu-i din urmă, acum ştiu de ce-ai astupat borta.
― ...?
― Nu te preface, moş Gheorghe. Uite-l după nuc. Ai vrut să-mi faci o bucurie!... Ştiam eu că n-ai astupat borta din pricina porcilor!
― Ce spui tu, Olguţa?
― Nu vezi, Monica! Uite scrînciobu! Scrînciob, Monica! Hai să te dau în scrînciob! Merci, moş Gheorghe.
Avea Oţăleanca pere busuioace, da scrînciob n-avea... Moş Gheorghe aprinse luleaua şi porni spre fundul livezii să destupe borta.
― Olguţa!
― Sstt!
― Olguţa!
― Ţi-i frică?
― Nu mi-i frică, da...
― Ţine-te de mine.
Olguţa se suise în picioare pe banca zburătoare, cu mînile încleştate pe barele de lemn. Toate vioarele stridente ale scrînciobului mieunau aprig subt mînile ei. Monica vedea cînd cerul, cînd pămîntul, cînd albastru, cînd verde.
Îmbrăţişa picioarele Olguţei... Şi scrînciobul: scîrţ-scîrţ... Cînd sus, cînd iar sus... c-un îngeraş albastru la picioarele unui drăcuşor roş.
― Vai, Olguţa!
― N-ai frică.
― Olguţa, cădem!
― Nu te las eu!
― Olguţa!
― Monica!
Monica închise ochii. Obrajii Olguţei ardeau.
― Stai, duduiţa moşului, că ameţeşti, o potoli moşneagul, aducînd scrînciobul din cer în puterea braţelor.
― Moş Gheorghe, vreau să merg călare, strigă Olguţa bătînd cu piciorul în scrînciobul oprit.
― Te-nvaţă el moşu, da odihneşte-te oleacă.
