― Vezi tu, Monica, asta-i dulceaţă de nuci verzi...
― Văd!
― Vezi! Mănîncă mai întîi, ş-ai să vezi!... Lasă, moş Gheorghe, eu ţin tablaua.
― Nu se poate, duduiţă! Mata ia şi mănîncă şi te răcoreşte cu apă...
― Şi mata n-ai să iei?
― Mulţumesc, duduiţa moşului! Eu îs bătrîn... Ce-mi trebuie mie!
― Vrei să mă supăr, moş Gheorghe?
― Iaca iau!
― Ei! Ai văzut? se încruntă Olguţa la Monica.
― Foarte bună! Mulţumesc, moş Gheorghe.
― Aşa dulceaţă nu mai este! hotărî Olguţa tot cu ochii ia Monica.
― Şi tante Alice face foarte bună!
― Da! Parcă tu te pricepi! Ca asta nu face nimeni! Spun eu!
Moş Gheorghe îşi trecu palma peste musteţi... Tot bucătăreasa de la curte îi făcea şi lui dulceaţă.
― Acuma stai jos, pofti Olguţa pe Monica... Asta se cheamă laviţă. Aşa-i, moş
Gheorghe?
― Aşa-i! Ce nu ştie duduiţa moşului!
― Vezi, Monica .
― Olguţa, ce bine miroase!
― Sigur. Miroase foarte bine... Aha!... Unde-s moş Gheorghe?
― Ce să fie, duduiţa moşului?!
― Nu spune, că ştiu!
― Ce să spun?!
― De la Oţăleanca?
― Oţăleanca?!
― Sigur că-s de la Oţăleanca!
Suită, după vechiul obicei, în braţele lui moş Gheorghe, Olguţa luă strachina de pe grindă.
― Sigur! Numai moş Gheorghe are aşa pere.
― Moş Gheorghe le are?
― Nu-ţi spun!
― Da tu spuneai că-s de la Oţăleanca
― Ce-are-a-face! se supără Olguţa... La Oţăleanca se coc numai!
― Ia să vă dea moşu un prosop... să nu vă feşteliţi... că tare-s zămoase!
― Şi bune-s! adăugă Monica, muşcînd din pară cu batista dedesubt.
― Şi coapte! le preamări Olguţa, privind cu mîndrie lacrimile picurate pe prosopul aşternut peste rochiţă.
― Le-a ales el moşu!... Păcat numai că-s a Oţălencei, oftă încetişor moş
Gheorghe.
― Moş Gheorghe, da nu-i arăţi cărţile?... Monica nu le-a văzut!... Să vezi tu ce are moş Gheorghe!
― Ia nişte vechituri, duduiţă, zîmbi moşneagul, luînd cu evlavie bucoavnele rînduite pe masa de subt icoană.
― Olguţa, asta-i de la mine! se bucură Monica descoperind zălogul de mătase dintre foile deschise.
― Da... Lui moş Gheorghe îi trebuia pentru carte !
― Şi bunica tot aşa avea!
― Sigur... ca şi moş Gheorghe.
Olguţa şi Monica se strînseră alături pe laviţă. Pe rochiţa roşie şi pe rochiţa albastră, deopotrivă, Biblia veche îşi desfăcu scoarţele afumate... Moş Gheorghe se aşeză pe un scăunel rotund la picioarele fetiţelor. Mirosul busuioacelor plutea firesc deasupra Bibliei şi a tăcerii. Olguţa întoarse o foaie cu băgare de seamă. La începutul celei următoare, întîia slovă ardea roşie într-un chenar negru, ca o garoafă în pioasă ferestruică a unei mănăstiri...
― Vezi tu, Monica?! Citeşte dacă poţi.
― Tu poţi?
― Eii!... Numai moş Gheorghe poate.
― Chiar ştii, moş Gheorghe?
― Ştie moşu. Aieste-s chirilice... Nu-i greu.
― Daa, chirilice?
