― Albastru, Olguţa, se hotărîse el, scos din încurcătură de culoarea cerului.
― Şi de ce-ai vrea să fii albastru?
― Fiindcă-i frumos.
― Daa?!
― Sigur! se înverşunase Dănuţ.
― Foarte frumos?
― Foarte frumos.
― Cel mai frumos?
― Cel mai frumos.
― Nu-i adevărat. Roşul e mai frumos, foarte frumos, cel mai frumos.
― Ba albastrul e şi mai frumos.
― Spui minciuni. Spune şi tu, Monica.
― ...Eu nu ştiu!
― Atunci şi tu spui ca şi mine, şi noi avem dreptate, biruise Olguţa.
...Vra să zică, şi lui Dănuţ îi plăcea albastrul... De-atunci, Monica începuse să aştepte rochiţa de culoarea lui Dănuţ. Doamna Deleanu nu mai îndrăznea să
i-o dea, de teamă să n-o mîhnească. Monica nu se încumeta s-o ceară... Şi tare se temea Monica să n-o supere pe bunica ei!... Şi nici pe Olguţa n-ar fi vrut s-o trădeze.
Monica urmă în ietac pe doamna Deleanu. Olguţa intră o clipă după ele şi dădu să iasă.
― Olguţa, unde te duci?
― Vreau să vorbesc cu papa.
― Olguţa, azi nu-i lucru curat cu tine!
― De ce?
― Bine, Olguţa, n-ai spus tu că vrei să vezi cum îi şade Monicăi cu rochiţa albastră?
― Ba da, eu am vrut.
― Atunci de ce te duci?
― Fiindcă... Zîmbi. Mamă dragă, eu am mai văzut-o pe Monica în pantaloni!
Pînă ce se îmbracă, eu mă întorc.
Cînd făcea vizite, Olguţa nu intra niciodată într-o odaie înainte de-a bate la uşă. O singură uşă făcea excepţie de la acest tratament: uşa odăii lui Dănuţ, în care Olguţa bătea cu piciorul cînd nu vroia să intre, dar vroia să-l scoată pe Dănuţ ― şi pe care o deschidea pe tăcute cînd vroia să-l surprindă.
Olguţa bătu o toacă discretă în uşa biroului domnului Deleanu.
― Intră.
― Am venit să te văd, papa.
― Bine, dragu tatei... Poate vrei ceva?
― Nuu, papa! Am venit să te văd.
― Uite un scaun, Olguţa. Aşa, stai jos.
― Ca o clientă, papa!
― Dragu tatei... De-aş avea clienţi ca tine aş cîştiga toate procesele.
― Tu pierzi procese, papa?
― Sigur. Pierd şi eu ca oricare altul!
― Papa, dac-aş fi eu judecător, tu n-ai pierde nici un proces.
― De ce, Olguţa? Tata n-are dreptate întotdeauna.
― Da... numai mama are!
