"Ce s-ascund, duduiţa moşului?"

"Ia, nişte pere busuioace de la Oţăleanca."

"Oare?"

"Ba că da!"

"Ba că nu'."

"Iacătă-le, moş Gheorghe! Cum le dăm noi gios? Sus, moş Gheorghe, că mata n-ajungi."

Moş Gheorghe vorbea singur. Cu Dumnezeu, şi cu Olguţa putea vorbi oricînd; glasurile lor ţineau tovărăşie singurătăţii moşului.

O singură amărăciune avea moş Gheorghe: că nu va ajunge s-o vadă mireasă

pe duduiţa moşului. Hei! atunci ar fi îmbrăcat moş Gheorghe hainele de mire şi numai ce-ar fi chiuit el de pe capră: "Hii-hii, băieţii moşului !"

Şi-ar fi întins băieţii un trap drăcesc să-i crească inima duduiţei. Şi numai ce s-ar fi întors duduiţa moşului spre mire şi i-ar fi spus: "Aista-i moş Gheorghe. El m-o învăţat să mîn caii."

Şi moşu ar fi zîmbit pe capră îndreptîndu-şi spinarea: "Hei-hei! Şi pe tine are să te mîie, că ştie duduiţa moşului să ţie hăţu!"

Dar mai avea moş Gheorghe, tot într-ascuns, şi-o bucurie mare: că după

moartea lui...

― Iar, moş Gheorghe? îl mustra doamna Deleanu, văzîndu-l cu banii într-o mîna şi pălăria-ntr-alta.

― Dă!... Iar...

― Şi ce vrei să-ţi cumpăr, moş Gheorghe?

― Lucru ales, cuconiţă, ca pentru faţă boierească.

― Cît, moş Gheorghe, că-i bun şi ieftin.

― Ba, matasă, sărut mîna, că-i scumpă şi frumoasă.

― Şi pentru ce, moş Gheorghe? Că doar fată de măritat n-ai?

― Să hie... Ştie el moşu.

În fiecare toamnă, asupra plecării la oraş, se întîmpla la fel. Doamna Deleanu nu se dumirea. Dar nu se dumirea nici Oţăleanca, gospodină de frunte, ageră la minte şi iscoditoare. Din casa ei porneau spre casa lui moş Gheorghe valuri-valuri, pînzeturi albe de tot soiul, plătite fără tocmeală.

― Pentru cine strîngi zestre, moş Gheorghe?

― Are el moşu pentru cine!

― Pentru cine, moş Gheorghe?

― Măi, fimee, măi, păcat că nu faci tu pînză cu limba aiasta... că multî ai mai face!

Sipetul braşovenesc ― dar de la boierul cel bătrîn ― era aproape plin. De asta

moş Gheorghe nu ştia că mătăsurile din fund se tăiaseră. Nu cuteza el să umble în sipet cu mînile de la grajd. El umplea, privea, şi-atît! Din pricina sipetului, moş Gheorghe nu mai mîna caii la Iaşi, de doi ani.

― Se poate, moş Gheorghe?! Dai caii pe mîna lui Ion?!

― Aşa-i, oftase moş Gheorghe. Da iaca-s bătrîn! Să mă găsească moartea la mine-acasă.

Două ierni, moş Gheorghe oftase după cai, făcînd foc în vatră pentru sipet.

Căci după moartea lui...

Moş Ggeorghe îşi pieptănă părul alb cu mînile. Îşi potoli mustăţile, ieşi afară

şi se aşeză pe prispă cu ochii îndreptaţi spre poartă, ca cei care ştiu că în curînd vor ieşi pe ea, pentru vecie...

Docarul se opri în pragul porţii deschise de Ali care porni înainte cu limba scoasă.

― Anica! Unde-i Anica? strigă doamna Deleanu.

― A-nii-caaa! răcni Ion, urcîndu-se la spatele docarului.

― Unde eşti, Anica? vociferă Olguţa de pe scara pridvorului.

― Unde-i Anica? se întrebă placid Profira, dindărătul Olguţei.

― Du-te şi-o caută! se încruntă Olguţa.

― Iacătă-mă-s, coniţă! ţipă Anica năvălind din casă, ca un vînat speriat de răcnetele gonacilor.

― Uită-te la mine.

― Mă uit, coniţă! se alintă din şolduri şi grumaji Anica, oprindu-se din fugă.

― Ascultă bine. Ai să te duci cu duducele la moş Gheorghe. Să le păzeşti de cîni pîn-acolo, auzi?

― Da, sărut mîna, aşa am să fac.

Docarul porni. De pe scări, Olguţa îl petrecu pînă ce colbul îl mistui de-a binelea, ironică... Monica încă mai departe, cu ochii logodnicelor de pescari norvegieni.

― Hai, Monica!

― Hai, oftă Monica.

― Să mergem! se amestecă Anica.

― Da tu ce vrei?