― Fiindcă eşti copil.

― Poate... da azi sînt foarte bine dispusă! Şi tu, mamă dragă?

― Şi eu, dacă nu mă năuceşti.

― Îţi spun eu, mamă, că azi îi sărbătoare.

― Olguţa, ţi-am mai spus o dată că nu-i!

― Cred... da parcă ar fi!... Monica, tu te dezbraci acuma, sau rămîi aşa?

― Las-o-n pace, Olguţa! De ce vrei să se dezbrace?

― Eu nu vreau! Tocmai, m-aş fi mirat... Mamă dragă, uită-te la mine !

― Ce vrei?

― Eu? Nimic. Numai să te uiţi.

― Bine, mă uit.

― Nu în ochi! Uită-te la mine, aşa, ştii tu: cum te uiţi cînd mergem la teatru...

Inspectează-mă.

― Ei, şi?

― Şi nu vezi nimica?

― Ba văd că ţi-ai pătat rochiţa! Cînd ţi-ai pătat-o?

― Ai văzut?... Cînd mi-am pătat-o? Tu ştii, Monica?

― Nici eu!.. Mamă draga, nu-i păcat să am eu o rochiţă pătată?

― Păcat de rochiţă!

― Şi de mine nu?

― De ce ai pătat-o?

― Eu?

― Da cine?

― Ea singură. Adică supa.

― Olguţa!

― Vrei să mă pedepseşti, mamă?

― Te rog, spune-mi ce vrei?

― Şi-mi dai?

― Spune ce?

― Eu nu cer nimic. Da de ce să am o rochiţă pătată? Eu nu vreau să am o rochiţă pătată.

― Taci, te rog! Am înţeles... Ai văzut în şifonieră rochia cea nouă.

― Da, cînd ai scos-o pe-a Monicăi, ademeni Olguţa dialogul spre biruinţă.

― Olguţa, de ce spui minciuni?

― Eu nu spun minciuni.

― Taci... Tu nu ştiai că ţi-am făcut o rochie nouă.

― Ba da, ştiam.

― Atunci de ce spui c-ai văzut-o acuma?

― Sigur. Acuma am văzut că-i gata.

― Şi vrei s-o îmbraci?

― Eu?... S-o-ncerc numai... ca şi Monica...

― Bine. Ai dreptate. Te rog numai să-mi răspunzi drept la ce te-oi întreba.

― Da, răspund.

― Tu ai vrut să te-mbraci cu rochia cea nouă, aşa-i?

― Da, consimţi cu precauţiune Olguţa.

― Atunci de ce nu mi-ai spus, ca un copil cuminte: "Mamă, te rog frumos să-mi pui rochiţa cea nouă"?

― Fiindcă nu mi-ai fi pus-o.

― De unde ştii?

― Ştiu eu. Mi-ai fi răspuns că azi nu-i sărbătoare şi c-am s-o pătez.

― Olguţa! Olguţa! Spune-mi drept, de ce eşti tu aşa de şireată?

― Taci, Olguţa?