― Bine, dragu tatei... Poate vrei ceva?

― Nuu, papa! Am venit să te văd.

― Uite un scaun, Olguţa. Aşa, stai jos.

― Ca o clientă, papa!

― Dragu tatei... De-aş avea clienţi ca tine aş cîştiga toate procesele.

― Tu pierzi procese, papa?

― Sigur. Pierd şi eu ca oricare altul!

― Papa, dac-aş fi eu judecător, tu n-ai pierde nici un proces.

― De ce, Olguţa? Tata n-are dreptate întotdeauna.

― Da... numai mama are!

Domnul Deleanu privi spre fereastră, ferindu-şi faţa de ochii Olguţei; se întoarse la loc din cale-afară de serios.

― Papa, eu ştiu întotdeauna cînd rîzi tu.

― Fiindcă şi mie îmi vine să rîd.

Începură să rîdă amîndoi.

― ...Şi-l iubeşti tu pe tata?

Olguţa se încruntă.

― De ce mă întrebi? Parcă tu nu ştii!

― Ştiu, ştiu! Da-mi place să mi-o spui tu.

― Mie nu.

― De ce, Olguţa?

― Aşa... Nu ştiu...

― Vrei bomboane?

― Merci... Papa, de ce nu fumezi tu? Fiindcă-s eu aici?

― Nu, Olguţa. Uitasem... Vrei tu să fumez?

― Da, papa. Ţie-ţi stă bine cînd fumezi.

Domnul Deleanu înşurubă ţigara răsucită în ţigaretă. Olguţa aprinse un chibrit oferindu-i cu băgare de seamă flacăra conică.

― Fuuu! Papa, de ce-i mai frumoasă o lulea decît o ţigaretă?

― Fiindcă-ţi place ţie.

― Eh, papa! Asta-i altceva! Da ţie nu-ţi place luleaua?

― Ba îmi place.

― Atunci de ce nu fumezi cu luleaua?

― M-am deprins cu ţigareta... şi nu fac bine! Cu luleaua numai pufăi; nu tragi în piept cum fac eu, pildui cu voluptate domnul Deleanu.

― Şi luleaua o mai ai?

― Sigur. Am mai multe.

― Şi ce faci cu ele?

― Le ţin şi eu degeaba.

― Degeaba?

― Adică mai dau cîte una la vreun prieten.

― Papa, tu mă iubeşti pe mine?

― Nuu!

― Ba da.

― Cum vrei tu!

― Papa, da mă iubeşti mai mult decît pe prietenii tăi?

― Mai încape vorbă?!

― Atunci dă-mi şi mie o lulea.

― O lulea?

― Dacă mă iubeşti, papa!

― Şi ce vrei să faci tu c-o lulea?

― S-o am şi eu la mine... aşa, de frumuseţă.

― Bine, Olguţa... Uite... Alege-ţi tu una pe placul tău.