― Fă-mi numai!
― Nu-ţi fac nimic, Dănuţ.
― Ţi-i frică!
― Nu mi-i frică, Dănuţ... "mi-i milă de tine fiindcă te persecută Olguţa", urmă
în gînd, şi pe obrajii tot mai roşi, Monica.
― Nu ţi-i frică? sfida el.
― Nu... De ce să-mi fie frică?
― Atunci de ce nu sări la bătaie?
― Eu nu mă bat, Dănuţ .
― Fiindcă ai mînca bătaie?
Monica oftă... Păcat de rochiţa cea neagră!... De ce-o mai îmbrăcase pe cea albastră?... Păcat! Da ! Păcat!
― Taci?
― N-ai dreptate, Dănuţ! dădu din cap Monica.
― Bine că ai tu!
― Dănuţ, nu vorbi aşa urît!
― Du-te şi mă spune!
― Eu nu pîrăsc.
― Da te uiţi în oglindă! replică victorios Dănuţ, arătînd cu degetul oglinda goală.
― M-am uitat. Tante Alice mi-a spus să mă uit, şi eu m-am uitat...
― Hee! Ştiu eu ce spun!... Mai zi ceva!
― Spune, de ce te-ai uitat?
Ochii Monicăi se plecară mai tare şi inima-i bătu...
― Fiindcă nu era nimeni, fiindcă te-ascunzi, fiindcă te prefaci!
Cum ar mai fi vrut Dănuţ să-l audă şi Olguţa, vorbind aşa de mult şi de bine... Ce mare fericire!... Poate ascultă la uşă Olguţa.
― Mai spune ceva. Cred şi eu! îmi întorci spatele! Aşa-i uşor să vorbeşti!
Monica plîngea, cu ochii închişi, ascultînd.
Dănuţ se îndreptă spre uşă... Nu mai avea ce face... Mai zăbovi puţin în prag, aşteptînd o provocare. Se despărţea de Monica aşa cum te desparţi de un succes fără aplauze: cu melancolie.
"Dănuţ e supărat pe mine!... Bine, dacă-i aşa..." Mînia plînsului o înăspri. Îşi strînse batista cu
severitate, pedepsindu-şi rochiţa să fie pătată de lacrămi.
Doamna Deleanu se dădu îndărăt doi paşi...
― Olguţa, stai liniştită.
Olguţa nici nu clinti, ca şi cum rochiţa nouă, în acea clipă solemnă, s-ar fi putut scutura ca o tufă de măcieşi suprem înfloriţi. Cu fruntea încordată şi cu ochii micşoraţi, doamna Deleanu avea privirea pe care-o au numai generalii tineri pentru oştile lor în preajma atacului; sculptorii pentru statui, înainte de-a şi le trimete la Salon; îndrăgostiţii pentru întîiul plic, înainte de-ai încredinţa destinul cutiei de scrisori; şi femeile coapte în oglindă, înainte de-a-şi pune mantoul de bal...
― Poţi să-mi mulţumeşti!
― Merci, mamă dragă! răsuflă Olguţa, mulţumind mai mult pentru vorbă
decît pentru rochiţă.
Un cusur numai, şi rochiţa ar fi trecut pe masa de operaţie!
― Vin' să te sărut, Olguţa.
Olguţa era a doamnei Deleanu. Asta era răsplata.
― Du-te să te vadă şi tata.
Asta pe deasupra.
