― Taci, te rog! Am înţeles... Ai văzut în şifonieră rochia cea nouă.
― Da, cînd ai scos-o pe-a Monicăi, ademeni Olguţa dialogul spre biruinţă.
― Olguţa, de ce spui minciuni?
― Eu nu spun minciuni.
― Taci... Tu nu ştiai că ţi-am făcut o rochie nouă.
― Ba da, ştiam.
― Atunci de ce spui c-ai văzut-o acuma?
― Sigur. Acuma am văzut că-i gata.
― Şi vrei s-o îmbraci?
― Eu?... S-o-ncerc numai... ca şi Monica...
― Bine. Ai dreptate. Te rog numai să-mi răspunzi drept la ce te-oi întreba.
― Da, răspund.
― Tu ai vrut să te-mbraci cu rochia cea nouă, aşa-i?
― Da, consimţi cu precauţiune Olguţa.
― Atunci de ce nu mi-ai spus, ca un copil cuminte: "Mamă, te rog frumos să-mi pui rochiţa cea nouă"?
― Fiindcă nu mi-ai fi pus-o.
― De unde ştii?
― Ştiu eu. Mi-ai fi răspuns că azi nu-i sărbătoare şi c-am s-o pătez.
― Olguţa! Olguţa! Spune-mi drept, de ce eşti tu aşa de şireată?
― Taci, Olguţa?
― Nu tac, da nu ştiu!
― Vezi, Olguţa!
― Poate că ştii mata, mamă dragă!
― Hai să te-mbrac.
― Aha!
Dănuţ închise uşa salonului, uşurel, rămînînd afară. Monica nu băgase de seamă.
― Hm!
Prin gaura broaştei o văzu din nou uitîndu-se în oglindă.
― Frumos!
A treia oară la fel.
― Bravo!
Şi a patra oară.
Vra să zică Monica se uită în oglindă! Monica-cea-cuminte, Monica-cea-ascultătoare, Monica... se uită în oglindă. Se uită şi Dănuţ, dar el era băiat! Vra să zică Monica...
"Dar şi tu te uiţi pe borta cheii!"
"Asta-i altceva!" răspunse Dănuţ cu vorbe mute, gîndului obraznic.
Şi, ca să i-o dovedească, intră în salon brusc. Monica se uita pe fereastră.
― Hm!
― Nu ţi-i prea cald, Dănuţ? îl întîmpină Monica, gata să-i slujească în haine de împărăteasă.
― Treaba mea! Nu te-amesteca!
― Ţi-am făcut ceva, Dănuţ?
