― Ascultă, papa, n-auzi?
― ...?
Toţi ascultară înspre uşă. Ochii Olguţei se micşorară de încordare, ca la miopi... Răgetele boilor răsunau profunde şi enorme acoperind ţiuitul greierilor şi al cosaşilor, ca notele başilor bisericeşti, fragilul murmur al sopranelor.
― Băă-băă... N-auziţi? se înverşună Olguţa.
― Un bou ca toţi boii! se pronunţă sarcastic Dănuţ. Olguţa îl privi, dădu din cap energic şi zîmbi indulgent.
― Dănuţ, nu vorbi urît. Ţi-am mai spus.
Olguţa se ridică solemn în picioare, cu şervetul în mînă, ca un prim-jurat cu verdictul.
― Să ştiţi că vine Herr Direktor cu automobilul. Cine pune rămăşag cu mine?
N-auziţi? Băă-băă!... Cum fac boii? Aşa fac? consultă ea deferentă pe Dănuţ.
Uitînd harbuzul şi insulta, Dănuţ se repezi afară cu şervetul la gît, urmat de doamna Deleanu şi Profira.
― Sînt sigură, papa. De ce nu mă crezi tu pe mine?
― Ba te cred, Olguţa! zîmbi domnul Deleanu, scuturîndu-şi şervetul. Tu ai ureche muzicală, ca şi mama.
― Rîzi de mine, papa?
― Nu, Olguţa! Da ia spune-mi tu de unde ştii să deosebeşti sunetul unei trombe de mugetul vitelor? Că doar automobilele de la noi le poţi număra pe degete!
― Fiindcă mi-s antipatice, papa.
― Taci!
― Da papa, eu ţin cu caii adevăraţi.
― Şi cu Grigore nu? Fiindcă-i automobilist?
― Ba da. Cu Herr Direktor!...
― Olguţa, cine-i Herr Direktor?
― Un alt papa- al vostru, îi răspunse zîmbind domnul Deleanu din pragul uşii.
― Monica, ai auzit ce-a spus papa? Să-l iubeşti pe Herr Direktor.
― Nici nu-l cunosc, Olguţa!
― Ce-are-aface! Îl cunosc eu. Tu eşti prietena mea.
― Olguţa, de ce-i spui tu Herr Direktor? E neamţ?
― Ţţ-ţî-ţî!... E fratele tatei!... Eu glumesc, da lui îi place să-i spui aşa. Şi tu să-i spui Herr Direktor.
― E director de şcoală?
― Cum poţi să spui aşa ceva!... Nu l-aş putea suferi!...
Zărind inima harbuzoaicei neisprăvită de Dănuţ, Olguţa începu să împlînte în ea scobitori.
― ...E directorul unei societăţi foarte mari... nu ştiu ce fel... ceva cu electricitate şi cu nemţi.
― Şi seamănă cu moşu Iorgu?
― Nu. Nu ştiu cu cine seamănă! Cu papa nu seamănă de loc... Ai să-l vezi. Eu îl iubesc.
― Şi eu, consimţi diplomatic, Monica... Ce ai tu, Olguţa, cu harbuzul lui Dănuţ?
― M-a insultat! Mă răzbun.
Ca cele şapte săgeţi din inima biblică a Mariei, simbolicele scobitori îndurerau miezul harbuzului locţiitor al lui Dănuţ.
― Păcat de harbuz! cercă Monica s-o înduplece.
Altă scobitoare pătrunse mai adînc.
― Să nu se supere tante Alice!
Alta urmă, temerară.
― Olguţa, haidem afară, să văd şi eu automobilul.
― Lasă că-l vezi. Mai e vreme. Noi avem ecou la Medeleni: de asta am auzit eu trompa... Monica, mi se pare că eşti şireată!... Sigur, ca şi mine.
Isprăvindu-şi vindicta, Olguţa o întregi cu un pocnet de prună, jubiliar.
― Olguţa, îmi dai voie să scot scobitorile?
― Cum vrei. Eu am isprăvit.
Monica plivi miezul străpuns, adunînd scobitorile în farfuria ei.
― Merci, Monica.
Fără poftă, dar cu entuziasm, Olguţa mîncă miezul pe care Dănuţ îl curăţise de sîmburi şi Monica de scobitori.
Cu sufletele înfrăţite în aceeaşi depărtată epocă geologică, vitele şi ţăranii priveau trăsura stacojie ― cine-o mai văzut! ― fără de cine ― Doamne, iartă-mă
― suind la deal în goana mare, cu burta plină de darabane bătute de toţi dracii, şi-n urmă împroşcînd un fum puturos ca cel din iad. Iar vizitiul ― ptiu! ferească
Sfîntul de-aşa creştin! ― în loc de ochi avea sticle negre, ca orbii; în loc de hăţuri, o roată în proţap; şi-n loc de bici şi de "hii, boală!" un muget de bou în mînă.
