― Iacătă-mă-s, coniţă! ţipă Anica năvălind din casă, ca un vînat speriat de răcnetele gonacilor.
― Uită-te la mine.
― Mă uit, coniţă! se alintă din şolduri şi grumaji Anica, oprindu-se din fugă.
― Ascultă bine. Ai să te duci cu duducele la moş Gheorghe. Să le păzeşti de cîni pîn-acolo, auzi?
― Da, sărut mîna, aşa am să fac.
Docarul porni. De pe scări, Olguţa îl petrecu pînă ce colbul îl mistui de-a binelea, ironică... Monica încă mai departe, cu ochii logodnicelor de pescari norvegieni.
― Hai, Monica!
― Hai, oftă Monica.
― Să mergem! se amestecă Anica.
― Da tu ce vrei?
― Să vă duc la moş Gheorghe!
― Să mă duci tu pe mine?
― Aşa a poruncit coniţă...
― Şi eu îţi poruncesc să ştergi colburile în casă... Hai, Monica!
― Sărut mîna!
Ochii Anicăi ascultară pe doamna Deleanu, zîmbind după rochiţa rumenă în soare, dar trupul Anicăi, ţintuit pe scări, se pregăti să facă ceea ce poruncise duduiţa cu ochi de drac.
― De-acuma hai să ne culcăm, căscă Profira.
Două priviri se încrucişară în poartă asupra celor două rochiţe colorate: privirea Anicăi, de pe scări, cu-a lui moş Gheorghe, de pe prispă.
Rochiţa albastră şi rochiţa roşie înfloriră drumul alb de-a lungul, cînd iată că
rochiţa roşie se opri. Cea albastră şovăi pe loc. Rochiţa roşie lăsase drumul şi apucase pe cîmp .
Rochiţa albastră fîlfîia, arătînd că era mai aproape spre casa lui moş
Gheorghe pe drum decît pe cîmp.
Moş Gheorghe zîmbi.
Şi deodată, rochiţa albastră alergă după cea roşie, ca un fluture albastru ademenit de un mac.
Moş Gheorghe porni într-un suflet spre livadă. Ştia el din tinereţă că la poartă niciodată nu răsar rochiţe roşii.
Moş Gheorghe se tupilă în iarbă subt gardul nalt din fundul livezii şi aşteptă.
― Amarnic are să se mînie! mormăi el, zîmbind... Aha!
Se auzea glasul Olguţei.
― Ţie-ţi place să intri pe poartă?
― Da, Olguţa, de ce să nu-mi placă?
― Da de ce să-ţi placă!
― Ştiu eu! Aşa m-am deprins!
― Foarte rău!
― De ce, Olguţa?
― Fiindcă numai moşnegii intră pe poartă. Eu nu intru!
― Tu sari gardul?
― Sigur... Da acuma nu vreau, fiindcă-mi stric rochia.
― Atuncea cum facem?
― Lasă că ştiu eu.
Moş Gheorghe se posomorî.
