― De ce, Olguţa?
― Fiindcă n-am ce face!... Tu scrii "Olguţa n-are dreptate" de două sute de ori, şi eu scriu că am dreptate.
― Hai să-ncepem.
― Monica, n-am condei! se tîngui Olguţa, lăsînd-o pe Monica să-i ia condeiul.
― Vezi, Olguţa! Lasă-mă pe mine!
― Fă cum vrei! oftă Olguţa. Eu te-aştept!
Începu să cutreiere odaia în lung şi-n lat, din ce în ce mai repede. Poposi lîngă sobă, deschise portiţa, acordă o scurtă audienţă gavanoaselor, închise portiţa la loc.
― Ascultă Monica, tu pui numere la-nceput?
― Nu pun.
― Atunci cum ştii cît ai scris?
― Ţin minte.
― Aha!
― Vrei să pun?
― Nu... să-mi spui cînd îi ajunge la douăzeci.
― De ce?
― Ai să vezi! ...............
Se aplecă peste umărul Monicăi, controlînd...
― Aşa! Douăzeci?
― Da.
― Scrie la-nceput numărul cincizeci.
― Vai, Olguţa!
― Fă cum spun .
― Şi tante Alice?
― Nu controlează... Scrie mare de tot "cincizeci"... Aşa. Mai ai de scris douăzeci de rînduri, şi s-a făcut suta mea.
― Mamă, ce-avem la masă? întrebă Dănuţ pe doamna Deleanu, intrînd în salon, mahmur de singurătate.
― Ţi-e foame, Dănuţ?
― Ştiu eu?... Da n-am ce face!
― De ce nu te joci cu Monica?
― S-a dus la Olguţa.
― Du-te şi tu.
― La Olguţa?!
― Bine. Ia o carte şi ceteşte.
― Ce carte să iau?
― Dănuţ!... Eşti băiat mare!... Ascultă muzică dacă nu vrei să ceteşti.
"Ce rău e să fii băiat mare", căscă Dănuţ răsturnîndu-se pe divan. Din pricina Olguţei şi-a Monicăi trebuia să-ndure pînă la masă pedeapsa unei sonate de Beethoven. Îl ispiti deodată o împăcare pornită de la el... Nu-şi dădu voie.
"Cînd eşti băiat mare"... Începu el să-şi vorbească.
― Mamă, dă-mi, te rog, o batistă.
― Vai, Dănuţ, mai rău decît sălbatecii!... Poftim batista mea. De ce n-ai batistă?
Sonata reîncepu. Dănuţ ghemui batista mamei lui în buzunar, peste batista lui.
"Cînd oi fi mare, n-am să-i dau voie nevestii mele să cînte la pian", hotărî el, remarcînd lipsa domnului Deleanu.
