― Patapum, sus!

Patapum învie dînd din coadă.

― Patapum, hap!

Cu o strîmbătură acră, ca la unt de ricină, Patapum înghiţi musca oferită.

― Bravo, Patapum!

Patapum făcu o piruetă, şi înflori sluj, cu jumătate din friptura Olguţei în dinţii ilari.

Monica rîdea cu hohote. Îi căzură lacrimi pe friptura surprinsă. Doamna Deleanu rîdea cu ochii la Monica; domnul Deleanu, cu ochii la Olguţa; Olguţa, în braţe cu Patapum; şi lampa roză, tuturora.

Demn, Dănuţ întinse o bucată de friptură lui Ali: singurul rest de seriozitate cu care mai putea vorbi ― şi care-l asculta.

― Ali! ţipă ascuţit Olguţa, sărind de pe scaun cu mînile pe urechi.

Din braţele ei, expulzat, Patapum se rostogoli pînă subt botul lui Ali, care, de sus, aruncă o privire dezgustată bătrînului nemernic.

Acoperindu-şi pletele cu mîinile, Olguţa îşi ascunse capul, violent, în braţele doamnei Deleanu.

― Ce-i, Olguţa? Ce s-a întîmplat?... Hai, spune, Olguţa!

― Ai amuţit, Olguţa? Tu!!

― S-a dus! ţipă Olguţa înnăduşit în rochia doamnei Deleanu.

― Cine?

― Liliacul! ţipă ea scuturîndu-şi fiorii în braţele mamei ei.

Un mieunat strident străpunse tăcerea.

― Unde-i?

― ...Uf! S-a dus.

Doamna Deleanu închise ochii, cutremurîndu-se. Strigoiul moale al pletelor zburase afară, frîngînd un trăsnet negru pe tremurul luceafărului.

― Hai, Olguţa. S-a dus... Sigur că s-a dus.

― Nu cred.

― Olguţa, lasă copilăriile!

― Papa, s-a dus? întrebă Olguţa, trăgînd cu coada ochiului.

― Da, da! S-a dus.

Olguţa sări drept în sus, cu ochii ţintă în ochii lui Dănuţ.

― Eram sigură că rîzi! Nu-ţi dau voie să rîzi de mine! Eu nu mă tem de nimeni.

― Numai de lilieci! şopti suav Dănuţ, încordîndu-şi picioarele subt masă.

― Bravo, Dănuţ! aprobă domnul Deieanu. Chipul dinafară al lui Dănuţ nici nu clinti, de

teamă să nu-l descopere ceilalţi pe cel dinlăuntru. Olguţa se-ncruntă o clipă

numai şi pufni de rîs.

― Ai dreptate!... Ce bine că s-a dus!... Papa, de ce mă tem eu de lilieci?

― Întreab-o pe mama.

― Mamă, tu ştii de ce mă tem de lilieci?

― De unde vrei să ştiu? ridică ea din umeri privind pieziş pe domnul Deleanu.

― Atunci de ce m-a trimis papa la tine?

― Întreabă-l!

― Eu ştiu, dădu din cap cu tîlc, Olguţa.

― De ce, mă rog?

― Să spun?

― Spune.

― Fiindcă şi tu te temi de lilieci!

― Olguţa, nu fi obraznică!

― Şi eu mă tem de lilieci! se spovedi Monica încă palidă.

― Sigur. Tu eşti prietena mea.

"Ce proastă-i Monica", gîndi c-un fel de respect Dănuţ, pe care nimeni nu-l ştia că se temuse, decît pisicile de subt masă, călcate pe coadă.

― Dănuţ, strînge-ţi şervetul.

Pe-al Olguţei îl păturise Monica, aşa că ochii lui Dănuţ întîlniră o dezamăgire

― şi pe deasupra ochii Olguţei, la pîndă. Vra să zică Olguţa nu uitase spiritul făcut pe socoteala ei!... Dănuţ se concentra asupra şervetului.

― Mamă, hai să vorbim franţuzeşte, propuse Olguţa, aruncînd o privire spre Dănuţ.