― Atunci am avut dreptate. Merci, papa!
Dănuţ intră în livadă, cu mîna Monicăi ferecată în pumnul lui, aşa cum îşi aduce-acasă un bărbat rnohorît soţia descoperită necredincioasă. Monica îl urma privind pe sus... Zarea se răsturnase roşie ca un coş de cireşe pe cer şi pe obraji.
Dănuţ ştia că trebuie să se răzbune, dar nu ştia cum să înceapă. Parcă
începuse să-i mai treacă mînia. Asta îl revoltă!
― De ce mergi aşa încet? Nu poţi să mergi mai repede? se stropşi el, grăbind pasul, la Monica.
Monica iuţi pasul după el. Mergeau repede ca subt ameninţarea unei ploi torenţiale cînd n-ai umbrelă.
― Unde mergem, Dănuţ?
― Nu-i treaba ta!
"E supărat, săracu! îl compătimi Monica.
― Ştii ce? Hai să ne luăm la-ntrecere, Dănuţ!
― Nu.
― Atunci hai să stăm pe iarbă.
― Nu.
― Cum vrei!
― Aşa vreau!
― Eşti supărat pe mine, Dănuţ?
― De ce nu-mi răspunzi?
― Nu vrei să vorbeşti cu mine?
― Nu.
― Atunci mă duc.
― Ba să stai!
― Cu sila?
― Da.
― Cum? Nu-mi dai voie să mă duc?
― Nu-ţi dau.
― Dănuţ, ce-nseamnă asta?
― Înseamnă!
― Eşti un rău-crescut!
― Vra să zică mă insulţi?... Lasă, că-ţi arăt eu!
Cu o mişcare vijelioasă o apucă de cozi şi smuci. Monica îşi strînse dinţii; ochii i se înnegriră subt sprîncenele încordate...
― Vrei să mă baţi? gîfîi ea.
― Da! bufni Dănuţ, neştiind cum să bată pe cineva care vorbeşte în loc să
lovească şi să ţipe.
Trase din nou de cozi cu stîngăcie... Înainte de-a-şi da sama de ce i-au scăpat cozile din mîini, simţi o arsură la deget...
― Au!
Monica-i dădu drumul.
― Muşti? o ameninţă el cu pumnii.
― Şi zgîrii.
În faţa ochilor şi-a mîinilor Monicăi, Dănuţ făcu un pas îndărăt. O altă
Monică o apăra pe cea dinainte.
