― ...Nu... ştiu eu!
― Sigur. Ai dreptate.
― Da.
― Şi ţi-a spus ceva?
― ...Nu. Eu nu mai vorbesc cu Dănuţ.
―De ce?
― Aşa.
― Foarte bine! aprobă Olguţa. Tu eşti prietena mea.
― Da, Olguţa, îţi promit că de-acum înainte sînt numai prietena ta.
― Bine! acceptă Olguţa. N-ai văzut ce-am scris?!
― Cum? ai şi scris?!
― Uită-te!
― Aa! Numai atîta ai scris! se linişti Monica.
― Ce? Nu-ţi place?
― Nu zic că nu!... Da scriu eu pentru tine.
― Da nu vreau!... Aşa am vrut eu să scriu!
― Tante Alice a văzut?
― Aşa vreau eu! se împotrivi Olguţa.
― Olguţa, fă-mi şi mie o plăcere... Eu ţi-am făcut: vezi! Am jurat pentru tine.
― Şi eu ce să fac? începu să consimtă Olguţa.
― Tu uită-te!
― Asta nu!
― Atunci pune sugătoarea!
― Tţ!
― Fă şi tu ceva! Hai, Olguţa, lasă-mă să-ncep.
― Ştii ce?
― ...?
― Scriu şi eu cu tine!
― Nu vreau.
― Da vreau eu!
― De ce, Olguţa?
― Fiindcă n-am ce face!... Tu scrii "Olguţa n-are dreptate" de două sute de ori, şi eu scriu că am dreptate.
― Hai să-ncepem.
― Monica, n-am condei! se tîngui Olguţa, lăsînd-o pe Monica să-i ia condeiul.
― Vezi, Olguţa! Lasă-mă pe mine!
― Fă cum vrei! oftă Olguţa. Eu te-aştept!
Începu să cutreiere odaia în lung şi-n lat, din ce în ce mai repede. Poposi lîngă sobă, deschise portiţa, acordă o scurtă audienţă gavanoaselor, închise portiţa la loc.
― Ascultă Monica, tu pui numere la-nceput?
― Nu pun.
― Atunci cum ştii cît ai scris?
― Ţin minte.
― Aha!
― Vrei să pun?
― Nu... să-mi spui cînd îi ajunge la douăzeci.
― De ce?
― Ai să vezi! ...............
Se aplecă peste umărul Monicăi, controlînd...
― Aşa! Douăzeci?
― Da.
― Scrie la-nceput numărul cincizeci.