― ...Dar trebuie să aibă şi un judecător! stărui cu înţeles ştiut domnul Deleanu, asupra acestui substantiv abstract, cum îi spunea el uneori.
― Poftim, judec-o!
― Nu! se apără el... Ştii, eu...
― Ştiu. Ţţ!... Spune ce ai de spus? reîncepu doamna Deleanu, adresîndu-se Olguţei.
― Eu tac.
― Olguţa, nu mă scoate din sărite!
― Eu tac.
― ...Dănut, spune tu ce ţi-a făcut?
― Eu am iertat-o! îngînă posomorît şi răguşit Dănuţ.
― Asta nu, sări Olguţa. Iertare nu primesc. Eu am dreptate. El m-a lovit întîi.
Aşa-i, Monica?
― Asta-i adevărat. Am văzut şi eu... la gară.
― Vedeţi? triumfă Olguţa.
― Minţi! se revoltă Dănuţ.
― Ba tu minţi!
― Nu-i adevărat!
― Ba da!
― Tu m-ai insultat!
― Şi tu m-ai lovit! zvîcni Olguţa, gata să-şi ia revanşa.
― De ce m-ai făcut "Buftea"?
― Fiindcă eşti.
― Eu?!
― Tu. Buftea!
― Să-mi dea zmeul, mamă! scînci Dănuţ.
― Ia-l! zîmbi Olguţa mefistofelic, arătîndu-i cerul.
― Am ascultat destul. Lasă-mă pe mine, Dănuţ! îl acoperi doamna Deleanu.
― Sigur! Toţi pe mine!
― Olguţa!
― Eu am dreptate!
― Foarte bine... Ai să te duci la tine în odaie ― unde ai să stai toată ziua ― şi ai să scrii de sută de ori "Eu am dreptate" şi de două sute de ori "Eu n-am dreptate". Mîne dimineaţă să vii să-mi spui faţă de Dănuţ cine are dreptate ―
dacă vrei să-ţi mai dau voie să te joci şi să capeţi bomboane.
― Să stau pînă mîne dimineaţă în odaie!... Eu!? sui glasul Olguţei treptele eşafodului, împlîntînd pe ultima roşul răzvrătirii.
― Da! Tu... şi imediat!
― Dacă-i aşa, eu mă mut.
― Te muţi?!
― Mă mut.
― Şi unde, mă rog?
― La moş Gheorghe. El nu mă persecută fiindcă am dreptate şi fiindcă nu-s băiat.
Domnul Deleanu aprinse ţigara. Olguţa pierduse procesul cu brio.
― Olguţa, trebuie s-o asculţi pe mama...
