— Ştii ceva, Lucio?
Când îmi spune „Lucio” şi nu „iubitule” e mereu un semn prost.
— Dacă m-aş fi măritat cu unul de soiul lui Corrado, mi-aş
fi asumat că mă înşală, nu o dată, ci de mii de ori. Să
spunem că prăbuşirea ar fi fost mai puţin violentă. Dar în ce te priveşte, în ce ne priveşte, aş fi băgat mâna în foc.
294
- FAUSTO BRIZZI -
— Am greşit, ce să mai fac?
— Nu mă hărţui, dă-mi timp.
— Nu mai am timp.
Îşi dă seama că a zis, fără să se gândească, o propoziţie tare neinspirată. Stă câteva secunde tăcută, apoi reîncepe.
— Eu aş vrea să şterg totul. Nu ştii ce mult vreau asta. Aş
vrea să te îmbrăţişez şi să-ţi spun că te iubesc. Dar nu sunt în stare. Ştiu că nu poţi înţelege, dar aşa e. Azi aşa e.
Un platou mare cu crustacee soseşte în faţa noastră, parcă
pentru a alunga tensiunea. În timp ce gustăm raci de mare şi creveţi, Paola continuă:
— Îţi aduci aminte, acum un an, când m-am dus la un alt ortoped, din cauza durerii persistente de coloană?
— Da, zic eu, surprins de această bruscă deraiere a dialogului.
— Nu era un bătrân profesionist, aşa cum ţi-am spus.
Avea patruzeci şi cinci de ani, un chip şi un trup admirabile, şi un comportament de mare canalie. Îmi plăcea la nebunie.
Sunt cu totul ţintuit pe scaun.
— Într-o zi, la sfârşitul unei consultaţii, m-a sărutat.
— Şi tu?
— Eu am rămas surprinsă, apoi l-am sărutat şi eu şi…
— Şi?
— Şi am şters-o de acolo. Am schimbat doctorul ortoped fără să-ţi mai spun.
— Şi a fost doar un sărut?
— Doar un sărut. Eu am rezistat. Eu.
Acel pronume repetat face să se lase cortina peste conversaţia noastră. Tot restul mesei mâncăm în tăcere, ca doi soţi bătrâni şi plictisiţi.
Când intrăm din nou în hol, îi găsim pe babysitteri angajaţi într-un joc de-a v-aţi ascunselea în care sunt antrenaţi, în afară de copiii noştri, şi copiii proprietarilor hotelului.
— E totul în ordine? mă întreabă Oscar, citindu-mi pe faţă
înfrângerea.
295
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— Totul în ordine, trag eu o minciună, fără a reuşi să fiu credibil.
După care ne luăm rămas-bun de la el şi de la Martina, mulţumindu-le pentru vizita-fulger. Vor dormi în acelaşi hotel cu noi, dar dimineaţă vor pleca în zori, înainte de trezirea noastră.
— Numai să nu vă faceţi un obicei cu serviciile astea la domiciliu, bodogăne Oscar.
— Drum bun mai departe, copii, ne urează Martina.
Lorenzo observă că îmbrăţişarea mea cu bunicul e mai lungă decât de obicei.
— Dar, tati, să ştii că ne revedem cu el la Roma, peste două săptămâni!
Mă desprind din braţele lui, ca prins în flagrant delict.
