- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
FAUSTO BRIZZI
O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE
Traducere din italiană de Oana Sălişteanu Titlul original: Cento giorni di felicità, 2013
Editura Trei, 2015
Versiune ebook: v1.0, decembrie 2017
2
- FAUSTO BRIZZI -
Claudia, care este totul pentru mine Dacă aş fi bogat, mi-aş petrece o bună parte din zitolănit într-un fotoliu moale, gândindu-mă la moarte. Darsunt sărac şi mă pot gândi la ea doar pe fugă sau pefuriş.
Cesare Zavattini
3
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
Cele mai importante zile ale vieţii mele au fost trei. Pentru a nu nedreptăţi pe niciuna dintre ele, am să vi le enumăr în strictă ordine cronologică.
Cea dintâi a fost vineri 13 octombrie 1972. Vineri 13.
În ziua aceea, pe când o aeronavă Fokker se prăbuşea prin Anzi cu cei patruzeci şi cinci de pasageri, care aveau, în cele din urmă, să se sfâşie şi să se mănânce între ei pentru a supravieţui, Antonio şi Carla, cu alte cuvinte tata şi mama, pe atunci de vreo optsprezece ani, m-au conceput într-un incomod automobil Dyane cafeniu-deschis. Tinerii parcaseră
preţioasa maşină, vintage încă de pe atunci, într-o piaţetă de la periferie, prevăzută de planul urbanistic al Romei pentru a servi drept alcov perechilor de îndrăgostiţi. În jurul lor – hăul cosmic, câteva frigidere plictisite şi înfrigurate, un felinar ce suspină melancolic şi un dispozitiv de demontare a caroseriilor, în mijlocul unor mormane de maşini resemnate.
Scenografia perfectă pentru începutul unei poveşti de dragoste.
Antonio şi Carla se cunoscuseră în acea după-amiază la ziua lui Manrico, tocilarul obez şi mereu năduşit din Frascati, care încă din gimnaziu o curta pe mama fără
succes. Ea tocmai refuzase să danseze cu el un dans lent, pe notele lascive ale tânărului pe atunci Elton John; apoi îl zări pe tata care o ţintuia cu privirea de la depărtare şi aproape că se înecă în timp ce mânca un sandvici cu ton, maioneză şi roşii. Adevărul e că tata chiar era un tip care te putea face să
te îneci cu sandviciuri cu ton, maioneză şi roşii.
Înalt, deşirat şi fără scrupule, cânta la chitară electrică şi compunea piese rock copiate obraznic după cântecele mai puţin cunoscute ale formaţiei Rolling Stones. Părea fratele mai reuşit al lui Sean Connery, dar cicatricea de pe obraz îl făcea mai tulburător şi mai misterios decât 007. Cât priveşte cauza cicatricei sale era în stare ca în faţa celor care-l ascultau să îndruge numai scorneli ore-n şir. În funcţie de publicul din jurul său, cu cicatricea aceea se alesese în urma 4
- FAUSTO BRIZZI -
unei încăierări sângeroase într-o piaţă din Ciudad de Mexico, sau de la lovitura de cuţit a unui rugbist încornorat şi gelos din Bergamo, sau de la sticla cu care aruncase în el Frank Sinatra, invidios pe talentul lui vocal.
Tata era un profesionist al balivernelor, dar într-atât de ieşit din comun, încât, dacă şi-ar fi dorit, ar fi devenit fără
probleme prim-ministru. Adevărul îl ştiam însă numai eu, că
mi-l şoptise la ureche tuşa Pina, spioana mea din Puglia: când avea trei ani, tata căzuse cu tricicleta, rostogolindu-se şi lovindu-se de trotuar. În orice caz, frumosul Antonio îşi aducea în fiecare seară o nouă pasageră în automobilul său Dyane. De data asta era rândul mamei, sedusă, dar nu abandonată, pentru că în momentul cel mai intens al plăcerii, un Fiat 500 roşu a izbit din spate maşina alor mei.
La bord erau doi tineri de vreo douăzeci de ani, uşor chercheliţi, din Frosinone, care habar nu aveau că astfel au contribuit fundamental la ruperea unui prezervativ şi, în consecinţă, la apariţia mea pe scena vieţii. Aşadar, băieţi, oriunde v-aţi afla acum, în Frosinone sau pe Marte, care în fond e cam acelaşi lucru, vă mulţumesc.
În acea zi de vineri 13, aterizasem pe planeta Pământ ca oaspete neinvitat, dar acest lucru nu i-a împiedicat pe Antonio şi pe Carla să ţină destul de mult la mine, cel puţin atâta timp cât au rămas împreună. Asta însă e o altă
poveste, de o tristeţe fără de margini. Dacă am chef, v-o povestesc mai târziu.
Cea de-a doua zi importantă a vieţii mele a fost 11
septembrie 2001. În timp ce toţi se aflau în faţa televizoarelor ca să vadă şi să revadă imaginile cu cele două aeronave Boeing 767 izbindu-se de turnurile gemene din New York, oferindu-le astfel un nou mister lumii şi un nou duşman americanilor, eu mă găseam într-un restaurant la malul mării, cu toţi vechii mei prieteni şi cu Paola, femeia vieţii mele. Era o clasică cină de sfârşit de vară, stabilită cu multe 5
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
săptămâni înainte, dar în realitate nu era numai un pretext pentru un peşte la grătar, întrucât mă pregăteam să o cer pe Paola în căsătorie, care nu bănuia nici pe departe acest lucru. Şi nici prietenii mei.
Mă înţelesesem cu un ospătar mai în vârstă să punem la cale o banală pantomimă romantică. Pentru douăzeci de euro bacşiş, acesta urma să stingă luminile, să pună melodia noastră (care, ca amănunt, era şi este Always On My Mind, în versiunea nemuritorului Elvis) şi să aducă triumfal un uriaş
tort mimoză, având în centru inelul de logodnă aşezat pe o tabletă de ciocolată.
Totul pregătit cu dibăcie şi cu multă şansă: acea noapte atât de spuzită de stele, încât părea desprinsă din scena Naşterii lui Iisus, acea căldură sinceră a prietenilor mei, de parcă am fi jucat într-o reclamă pentru un amaro, acea briză
atât de bine-venită de parcă ar fi fost ventilatorul lui Dumnezeu. Totul desăvârşit. Sau aproape.
Îl scăpasem din vedere pe Umberto.
Umberto este, din nefericire, cel mai bun prieten al meu, un medic veterinar despre care veţi auzi multe în paginile ce urmează.
