În 1847, o anume Elizabeth Gregory, mama lui Hanson Gregory, tânărul căpitan al unei nave din New England, a modificat reţeta gogoşilor în ulei, adăugând nucşoară, scorţişoară şi coajă de lămâie, înfigând chiar şi câteva nuci şi alune în miezul prăjiturii, cel care se coace cel mai greu.
Prăjitura a devenit astfel nespus de apetisantă, iar când fiul a plecat într-o lungă călătorie, doamna a trebuit să
pregătească mai multe pentru întregul echipaj, iar adăugarea nucilor a dus şi la o schimbare a denumirii acesteia. De atunci, prăjitura se numeşte „aluat cu nuci”, în engleză
doughnuts. Adică îndrăgitele noastre donuts.
Dar să ajungem la tema principală: gaura.
26
- FAUSTO BRIZZI -
Invenţia găurii centrale şi deci a formei sub care este cunoscută se pare că îi revine chiar fiului lui Elizabeth. Se spune că acestuia nu-i plăceau nucile şi alunele pe care mama lui le înfigea în miezul gogoşii şi că prefera să le scoată
înainte de a o mânca, lăsând astfel o gaură centrală în prăjitură. La ordinul căpitanului, bucătarul vasului a preparat toate prăjiturile ce au urmat în formă de gogoaşă, îndepărtându-le mijlocul cu o conservă rotundă în care ţinea piper.
O invenţie care nu a trecut neobservată. La Clam Cove, în Maine, există de altfel chiar şi o placă în onoarea căpitanului Hanson Gregory, „cel care a inventat gaura gogoşii”, iar în 1934, la Târgul Mondial de la Chicago, ineluşul de aluat a fost declarat „marea lovitură alimentară a secolului progresului”. Fapt este că, oricare ar fi adevărul, acea scobitură centrală a marcat începutul marelui succes internaţional al gogoşilor găurite.
Fireşte că noi, italienii, şi în mod special socrul meu Oscar, considerăm cu totul inacceptabilă această poveste sau legendă, ce-o fi ea. Cum adică, gogoşile cu gaură, zise şi graffe la Napoli, nu sunt invenţia noastră? Nu e cu putinţă.
Dragilor, îmi pare rău, dar şi în cazul acelor graffe se pare că genialul stimul creativ nu e de sorginte italiană, ci că
meritul ar fi al unei rubiconde cofetărese şi brutărese austriece, o anume Veronica Krapf, de la numele căreia ar deriva denumirea lor mai răspândită de krapfen, în versiunea lor originală. Care apoi s-a îmbogăţit în multiple alte versiuni delicioase cu cremă, cu ciocolată, cu dulceaţă, dar, mai ales, cu gaură. Această variantă despre cum au luat naştere gogoşile-ineluş este evident diferită de cea a căpitanului american; cam cum s-a întâmplat şi cu bătălia dintre Meucci şi Bell pentru paternitatea invenţiei telefonului.
Oricare ar fi adevărul însă, ştiu că vi s-a făcut foame, aşadar, înainte de a lăsa lectura pentru a băga ceva în gură, să reluăm de unde ne întrerupseserăm. De la personaje.
27
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
Prietenii mei
Pasiunea mea pentru gogoşile cu gaură o împart cu cei mai buni prieteni ai mei: Umberto şi Corrado. Ne-am cunoscut în şcoala generală şi am rămas prieteni toată viaţa, chiar dacă Umberto a pierdut un an după o preasfântă
repetenţie din anul întâi de liceu. Făceam totul împreună, şi vacanţele, şi taberele de cercetaşi. Cei trei muschetari din partea de nord a Romei. Eu eram sâcâitorul Porthos, Umberto – practicul Athos, iar Corrado – seducătorul Aramis.
Unul pentru toţi şi toţi pentru unul. Despre ei cunosc într-adevăr toate amănuntele şi secretele. Ne-am încăierat, am râs împreună, ne-am bătut pe aceleaşi fete, ne-am împrumutat bani şi ne-am ţinut gura. Pe scurt, am făcut tot ceea ce fac marii prieteni. Şi douăzeci de ani mai târziu, exact precum cei trei legendari muschetari ai reginei, iată-ne încă aici.
Umberto, în afara momentelor când înghite inele de logodnă, aşa cum v-am povestit, e veterinar. E singur, niciuna dintre relaţiile pe care le-a avut nu a durat mai mult de un an. Ceea ce e chiar un mister, întrucât Umberto este prototipul soţului ideal. Nu e niciodată prost dispus, are autoironie, nu e un tip frumos, dar emană sănătate, e poate doar puţin cam prea natural în purtări şi cam impulsiv.
Defectul său cel mai evident, în afara accentului tipic al romanilor, este punctualitatea. Un defect de neiertat în capitală. Aveţi în minte tipul acelor nebuni care, dacă le-ai stabilit o întâlnire la restaurant la ora treisprezece, ajung acolo la treisprezece fără cinci? Sau care te aşteaptă deja la cinema şi au şi cumpărat bilete pentru toţi? Sau care, dacă îi inviţi la cină, sosesc numai bine ca să te surprindă
preumblându-te încă prin casă în halat şi papuci?
Uneori, Umberto e o prezenţă cam incomodă, ţinând cont de faptul că la Roma media populaţiei trăieşte cam cu o jumătate de ceas în urmă. Eu sunt un nepunctual cronic şi 28
- FAUSTO BRIZZI -
Umberto mi-a reproşat-o întotdeauna. Susţine că şi-a petrecut în total cam un an din viaţă aşteptându-mă.
Existenţa lui e făcută din aşteptări continue, aşa încât a luat măsuri şi a început să se străduiască să umple aceste găuri negre. Opţiunea lui a fost un colac de salvare vechi, dar fără
moarte: cititul. Are mereu cu el o revistă de buzunar cu benzi desenate, a cărei lectură, a calculat el, durează cam cât o întârziere medie de-a mea.
Umberto îşi petrece adesea serile la noi. Soţia şi fiica mea au un raport special cu el. Paola îl consideră un soi de frate de care ea n-a avut parte niciodată, îi face confidenţe şi îl răsfaţă cu tăvi de parmezan la cuptor şi tiramisu de-a dreptul ucigaşe. Iar micuţa Eva îi spune „unchiule” şi stă la palavre cu el despre pasiunea lor comună legată de natură.
Inutil să vă mai spun că e veterinarul de încredere al fermei noastre din apartament. Câteodată noi, în postura unor ucenici ai lui Cupidon, îi mai aranjăm nişte întâlniri, despre care să nu bănuiască nimic, cu colegele profesoare ale Paolei, dar fără rezultate spectaculoase. Femeia vieţii lui nu a apărut încă la orizont.
Corrado, cum am menţionat şi mai devreme, e pilot la Alitalia. Ba mai mult, e chiar pilotul prin excelenţă, e arhetipul perfect: înalt, frumos, bărbuţă bine îngrijită, gentilom, cu dinţi strălucitori şi aliniaţi, musculos, dar nu exagerat, pe scurt, visul tuturor stewardeselor. Are două
divorţuri la activ, nu are moştenitori şi manifestă o marcată
predispoziţie de a pune pe jar inimile tuturor femeilor care îi ies în cale, pentru a le lăsa apoi îndrăgostite şi deprimate.
Urăşte în fond regnul feminin, după cum singur spune, din pricina celor două furtunoase divorţuri prin care a trecut, ale căror unice amintiri sunt cecurile cu suma lunară de întreţinere către fostele lui consoarte, pe care le numeşte
„parazite”.
29
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
Hobby-ul său principal este acela de a se distra, de parcă
ar fi unul dintre prietenii lui Germi şi Monicelli9, puşi permanent pe farse în înfrigurata Florenţa a anilor 70. Marea lui pasiune e statistica, încă de când eram amândoi în liceu.
Colegi de bancă, eu cu o medie de şase cu doi de minus, el de opt spre nouă. O chestiune de statistică, zicea el. El nu învăţa niciodată, dar reuşea să prevadă, cu o precizie demnă
