Suntem aproape gata

Acum sunteţi în posesia tuturor ingredientelor pentru a începe să simţiţi gustul acestei poveşti fără final fericit şi să

asistaţi la sosirea iminentă a amicului Fritz. Încă nişte informaţii necesare şi suntem gata.

Până acum câteva luni, toate zilele vieţii mele păreau trase la xerox, ca nişte fotocopii şterse. Ieşeam din apartamentul nostru din San Lorenzo întotdeauna în jur de ora opt fără un sfert, o duceam la şcoală cu maşina mai întâi pe Paola, apoi pe copii, după care parcam maşina undeva pe malul Tibrului, cam la zece minute de sala de sport, din cauza acelei oribile zone de trafic limitat. O mică plimbare care îmi pica de minune pentru o cafea suplimentară. Aproape în fiecare zi, traversând cartierul Trastevere, poposeam la cofetăria lui Oscar, ce se afla în drumul meu. O scurtă şuetă

despre climă şi politică, după care socrul preferat mă îmbia cu o gogoaşă găurită, caldă şi înmiresmată, fără să i-o fi cerut măcar. Nici nu era nevoie.

Cu acea formă rotundă şi pudrată cu zahăr mă aşezam la masa de pe trotuar, în faţa intrării în magazin. Era o masă de lemn, vopsită cu stângăcie, ce părea uitată acolo de după

război. Sunt cele mai bune cinci minute ale zilei. Zahărul împrăştiindu-se şi mânjindu-ţi buzele, aşteptând să fie lins, crusta aurie care rezistă doar o fracţiune de secundă înainte de a ceda şi a lăsa ca dinţii să se înfigă a la Dracula în miezul pufos, trecătorii grăbiţi şi anonimi pe care să-i priveşti ca pe nişte actori pe scenă. Nu sunt niciodată singur. După

câteva clipe, apare mereu o vrăbiuţă lipsită de inhibiţii care zboară deasupra mesei mele şi ciuguleşte firimiturile. E

mereu aceeaşi, deja o recunosc. Nu suntem chiar prieteni, dar pe aproape. Să zicem doar bune cunoştinţe. Eu îi rup nişte bucăţele din gogoaşă şi, de câteva ori, a venit neînfricată să mănânce chiar din mâna mea. Nu ciripeşte niciodată. Îmi respectă tăcerea concentrată asupra emoţiei 32

- FAUSTO BRIZZI -

gastronomice care are loc în cavitatea mea bucală. Poposeşte doar pentru acea rapidă ciuguleală, apoi se uită la mine, ca şi când mi-ar spune: „Îmi pare rău, amice, că nu zbori, da’ eu mă duc să dau o tură” şi decolează cu două piruete elegante.

Când pleacă, pentru mine e precum ceasul deşteptător care sună: începe ziua.

Acel „răgaz de gogoaşă” este un secret care rămâne între mine, socrul meu şi vrăbiuţă. Nu i-am spus niciodată nimic Paolei, care zilnic mă îndeamnă spre o dietă mai echilibrată

şi mai sănătoasă. Şi nu mi-ar ierta-o.

Împreună cu Paola, de-a lungul acestor zece ani, am avut suişuri şi coborâşuri, iar cu puţine luni în urmă am atins o minimă istorică din cauza unui eveniment banal pe care l-am pomenit deja, ce poate fi concentrat în cuvinte cenuşii: am înşelat-o. Am avut, într-adevăr, o mică aventură cu o nouă

clientă de la sala de fitness, doamna Moroni. O mică

aventură. Foarte mică. Ne-am văzut de două-trei ori. Oricum, nu mai mult de cinci ori. Maximum de zece ori. OK, au fost cam douăsprezece. Dar era vorba despre sex, doar despre sex. Pentru noi, bărbaţii, aceasta este o diferenţă

fundamentală. În plus, şi o circumstanţă atenuantă generică, sper.

Dacă cititoarele mele nu au închis şi nu au aruncat deja cartea în foc, mă străduiesc să explic mai bine situaţia.

Doamna Moroni.

Treizeci şi şase de ani, cu patru ani mai tânără decât mine. Măsuri ca de pin-up girl din anii ’50: 92–60–88 (le-am citit pe fişa clienţilor de la sală şi le-am ţinut minte imediat).

Un chip ca de Madonna pictată de Raffaello, cu buze mai conturate.

Carnaţie albă, pistrui. Haioasă.

Şi ea căsătorită de ani de zile cu un tip care, prin natura meseriei, călătoreşte foarte mult.

Când m-a ales ca antrenor personal, un singur lucru mi-a venit în minte: „Aoleu!”

33

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

Femeile seducătoare şi măritate cu bărbaţi care, prin natura meseriei, călătoresc foarte mult nu ar trebui să

colinde libere pe la săli de fitness, unde lucrează nişte sărmani instructori, ce fac dragoste cu iubita lor nevastă cu care sunt căsătoriţi de mai bine de zece ani nu mai des de două ori pe lună. Ar trebui să se interzică prin lege! Să-şi cumpere o bicicletă de antrenament şi să şi-o pună în sufragerie, please!

La început, am avut un raport foarte profesional cu doamna Moroni. Mă rog, destul de profesional. În primele lecţii m-am limitat la întâmplătoare, dar calde, atingeri ale coapselor sau uşoare palpări, pentru a simţi musculatura, de tipul „porc bătrân”, ştiu că la asta vă gândiţi. Apoi, într-o seară, am rămas singuri în sala de fitness peste program. I-am spus secretarei că o să închid eu, după ce termin nişte exerciţii cu doamna Moroni. Şi într-adevăr, conform dicţionarului italian, exerciţiul este „o încercare sau o serie de încercări cărora ne supunem pentru a ne menţine eficienţi din punct de vedere fizic şi mental sau pentru a deveni mai experimentaţi într-o anumită disciplină”.

Iată, şi în seara aceea am exersat mult în disciplina cea mai veche a lumii.

Şi am continuat să exersăm mai multe luni la rând. Mai multe luni la rând de minciuni, de stres, de frică să nu las urme care să mă trădeze. De regulă exersam la ea acasă, când soţul muzician era în turneu cu vreun cântăreţ

consacrat. Iar de câteva ori, am reluat cu avânt experienţa de la sală. Niciodată la mine acasă. N-aş fi putut. Dar acest lucru, ştiu prea bine, nu mă absolvă.

Lucrul grav e că Paola a descoperit totul. Ancheta ei a început într-o seară de februarie. Îmi las iPhone-ul pe masă

în timpul cinei. Ştiu, e un comportament foarte ingenuu, de începător în arta înşelării. Dar pe de altă parte, chiar eram un începător. În timp ce ne desfătam cu un excelent pui cu 34

- FAUSTO BRIZZI -

orez şi curry, sună telefonul. Pe ecran apare vizibil DOCTOR

MORONI. Începător, dar nu chiar prostuţ.

— Nu răspunzi? îmi zice Paola.

— Nu, e… e Moroni, medicul de la sală, inventez eu, încurcat. E un tip foarte plictisitor, sigur ar fi o pierdere de timp.

— Dacă vrei răspund eu şi îi spun că ai ieşit…

— N-are importanţă, mulţumesc, iubito. Îl sun eu mâine dimineaţă. E chiar bun curry-ul ăsta.

M-o fi crezut?

Oi fi fost destul de credibil?

Bănuia ceva?

Cine ştie?

După nu mai mult de 48 ore urma să descopăr că

răspunsurile corecte erau: nu – nu – da. Şi că soţia mea se transformase în acel moment într-un locotenent Colombo care, de fiecare dată când ceva îi este cât de cât suspect, nu-i dă drumul prăzii până nu o scoate din vizuină şi nu o obligă

să-şi asume responsabilitatea.

Seara însă continuă în linişte, ceea ce mă calmează. Mă