Fireşte că noi, italienii, şi în mod special socrul meu Oscar, considerăm cu totul inacceptabilă această poveste sau legendă, ce-o fi ea. Cum adică, gogoşile cu gaură, zise şi graffe la Napoli, nu sunt invenţia noastră? Nu e cu putinţă.

Dragilor, îmi pare rău, dar şi în cazul acelor graffe se pare că genialul stimul creativ nu e de sorginte italiană, ci că

meritul ar fi al unei rubiconde cofetărese şi brutărese austriece, o anume Veronica Krapf, de la numele căreia ar deriva denumirea lor mai răspândită de krapfen, în versiunea lor originală. Care apoi s-a îmbogăţit în multiple alte versiuni delicioase cu cremă, cu ciocolată, cu dulceaţă, dar, mai ales, cu gaură. Această variantă despre cum au luat naştere gogoşile-ineluş este evident diferită de cea a căpitanului american; cam cum s-a întâmplat şi cu bătălia dintre Meucci şi Bell pentru paternitatea invenţiei telefonului.

Oricare ar fi adevărul însă, ştiu că vi s-a făcut foame, aşadar, înainte de a lăsa lectura pentru a băga ceva în gură, să reluăm de unde ne întrerupseserăm. De la personaje.

27

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

Prietenii mei

Pasiunea mea pentru gogoşile cu gaură o împart cu cei mai buni prieteni ai mei: Umberto şi Corrado. Ne-am cunoscut în şcoala generală şi am rămas prieteni toată viaţa, chiar dacă Umberto a pierdut un an după o preasfântă

repetenţie din anul întâi de liceu. Făceam totul împreună, şi vacanţele, şi taberele de cercetaşi. Cei trei muschetari din partea de nord a Romei. Eu eram sâcâitorul Porthos, Umberto – practicul Athos, iar Corrado – seducătorul Aramis.

Unul pentru toţi şi toţi pentru unul. Despre ei cunosc într-adevăr toate amănuntele şi secretele. Ne-am încăierat, am râs împreună, ne-am bătut pe aceleaşi fete, ne-am împrumutat bani şi ne-am ţinut gura. Pe scurt, am făcut tot ceea ce fac marii prieteni. Şi douăzeci de ani mai târziu, exact precum cei trei legendari muschetari ai reginei, iată-ne încă aici.

Umberto, în afara momentelor când înghite inele de logodnă, aşa cum v-am povestit, e veterinar. E singur, niciuna dintre relaţiile pe care le-a avut nu a durat mai mult de un an. Ceea ce e chiar un mister, întrucât Umberto este prototipul soţului ideal. Nu e niciodată prost dispus, are autoironie, nu e un tip frumos, dar emană sănătate, e poate doar puţin cam prea natural în purtări şi cam impulsiv.

Defectul său cel mai evident, în afara accentului tipic al romanilor, este punctualitatea. Un defect de neiertat în capitală. Aveţi în minte tipul acelor nebuni care, dacă le-ai stabilit o întâlnire la restaurant la ora treisprezece, ajung acolo la treisprezece fără cinci? Sau care te aşteaptă deja la cinema şi au şi cumpărat bilete pentru toţi? Sau care, dacă îi inviţi la cină, sosesc numai bine ca să te surprindă

preumblându-te încă prin casă în halat şi papuci?

Uneori, Umberto e o prezenţă cam incomodă, ţinând cont de faptul că la Roma media populaţiei trăieşte cam cu o jumătate de ceas în urmă. Eu sunt un nepunctual cronic şi 28

- FAUSTO BRIZZI -

Umberto mi-a reproşat-o întotdeauna. Susţine că şi-a petrecut în total cam un an din viaţă aşteptându-mă.

Existenţa lui e făcută din aşteptări continue, aşa încât a luat măsuri şi a început să se străduiască să umple aceste găuri negre. Opţiunea lui a fost un colac de salvare vechi, dar fără

moarte: cititul. Are mereu cu el o revistă de buzunar cu benzi desenate, a cărei lectură, a calculat el, durează cam cât o întârziere medie de-a mea.

Umberto îşi petrece adesea serile la noi. Soţia şi fiica mea au un raport special cu el. Paola îl consideră un soi de frate de care ea n-a avut parte niciodată, îi face confidenţe şi îl răsfaţă cu tăvi de parmezan la cuptor şi tiramisu de-a dreptul ucigaşe. Iar micuţa Eva îi spune „unchiule” şi stă la palavre cu el despre pasiunea lor comună legată de natură.

Inutil să vă mai spun că e veterinarul de încredere al fermei noastre din apartament. Câteodată noi, în postura unor ucenici ai lui Cupidon, îi mai aranjăm nişte întâlniri, despre care să nu bănuiască nimic, cu colegele profesoare ale Paolei, dar fără rezultate spectaculoase. Femeia vieţii lui nu a apărut încă la orizont.

Corrado, cum am menţionat şi mai devreme, e pilot la Alitalia. Ba mai mult, e chiar pilotul prin excelenţă, e arhetipul perfect: înalt, frumos, bărbuţă bine îngrijită, gentilom, cu dinţi strălucitori şi aliniaţi, musculos, dar nu exagerat, pe scurt, visul tuturor stewardeselor. Are două

divorţuri la activ, nu are moştenitori şi manifestă o marcată

predispoziţie de a pune pe jar inimile tuturor femeilor care îi ies în cale, pentru a le lăsa apoi îndrăgostite şi deprimate.

Urăşte în fond regnul feminin, după cum singur spune, din pricina celor două furtunoase divorţuri prin care a trecut, ale căror unice amintiri sunt cecurile cu suma lunară de întreţinere către fostele lui consoarte, pe care le numeşte

„parazite”.

29

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

Hobby-ul său principal este acela de a se distra, de parcă

ar fi unul dintre prietenii lui Germi şi Monicelli9, puşi permanent pe farse în înfrigurata Florenţa a anilor 70. Marea lui pasiune e statistica, încă de când eram amândoi în liceu.

Colegi de bancă, eu cu o medie de şase cu doi de minus, el de opt spre nouă. O chestiune de statistică, zicea el. El nu învăţa niciodată, dar reuşea să prevadă, cu o precizie demnă

de Nostradamus, data la care va fi ascultat, ba chiar şi probabilitatea de a i se pune sau nu o anumită întrebare.

Ţinea minte tot, procesa tot şi trăgea concluziile; astfel, invariabil nimerea. Aplica această metodă pretutindeni, în mod special cu femeile care, aţi înţeles deja, au fost şi sunt slăbiciunea lui. Corrado a făcut la viaţa lui mai multe cuceriri decât Fonzie10. Tot graţie statisticii. Iată schema lui personală pentru agăţarea tipelor: cum ajungea la câte o petrecere, începea, în ordinea descrescătoare a frumuseţii, să

pună ochii pe toate fetele prezente. Se ducea mai întâi la cea mai frumoasă dintre toate şi o întreba cu un tupeu fără egal:

„Ai chef să faci dragoste cu mine în seara asta?”

Zero barat la capitolul vrăjeală, aşadar, căci el mergea mereu la esenţă.

Răspunsul era aproape fără excepţie: „Nu ţi-e bine?”

Dar pe măsură ce cobora în clasament, când ajungea pe la a zecea sau a cincisprezecea din concursul ad-hoc „Cea mai frumoasă tipă de la chef”, reuşea să mai smulgă şi vreun:

„De ce nu, în fond?”

Cei doi o tuleau pe dată spre primul alcov disponibil, sub privirile mele mâhnite. Era întru totul meritul statisticii.

9 Referire la filmul italian Amici miei („Prietenii mei”), 1975, în regia lui Mario Monicelli (1915–2010), după un scenariu de Pietro Germi (Genova, 1914 – Roma, 1974), pe care îi lega o strânsă prietenie, amândoi regizori, scenarişti şi actori foarte cunoscuţi, reprezentanţi de marcă ai genului cinematografic commedia all’italiana. (N.t.) 10 Fonzie este prescurtatea afectuoasă de la Arthur Herbert Fonzarelli, personajul şarmant de tip latino lover interpretat de Henry Winkler în serialul de televiziune american Happy Days, produs între 1974 şi 1984.

(N.t.)

30

- FAUSTO BRIZZI -

Calculase că dintr-o sută de tipe, cel puţin treizeci or să

meargă cu el. Pentru a le face să iasă din bârlog, pornea în chip optimist de la cea mai arătoasă şi se mulţumea în cele din urmă cu cea care cădea în mreje, drăguţă şi ea, niciodată

însă cea mai urâtă. Şi toate acestea în timp ce eu mă

încăpăţânam să o tot curtez pe cea mai frumoasă de acolo, pentru ca, în cele din urmă, să iau o ţeapă cât mine de mare, după ore şi ore de trăncăneală inutilă, vrând eu să mă dau interesant şi sexy.

Una peste alta, Corrado este bărbatul cel mai irezistibil din lume pe care îl poţi avea drept amic. Dar le pun în gardă pe cititoarele mele: dacă îl întâlniţi, fugiţi de el ca dracul de tămâie. O să-l recunoaşteţi: seamănă cu Aramis.

31

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -