18

- FAUSTO BRIZZI -

Şi n-o spun pentru că e soţia mea. Este cu adevărat o profesoară nemaipomenită.

Să vă explic.

Cea mai importantă meserie din lume, cea de dascăl, este nu numai prost plătită, ci şi foarte monotonă. În fiecare an, profesorul de istorie povesteşte elevilor săi pentru a mia oară

cine erau fenicienii şi de ce a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, cel de matematică le explică integralele şi derivatele, cel de latină îi învaţă să decline şi să traducă poeziile lui Horaţiu, şi aşa se întâmplă cu toţi ceilalţi. Drept care, uneori, profesorii se plictisesc şi obosesc, ceea ce îi face mai puţin eficienţi şi empatici. Pe scurt, mai puţin buni. Paola, conştientă de acest pericol, a inventat o metodă originală

pentru a învinge plictiseala şi repetitivitatea: în fiecare an şcolar ea „interpretează” o profesoară diferită. Chiar la propriu. Pentru fiecare curs îşi alege anumite particularităţi ce ţin de modul în care se îmbracă şi vorbeşte şi nu iese din personaj până la sfârşitul ultimelor examene. Într-un an, a pus în scenă rolul de fată bătrână şi antipatică, într-altul, pe cel de profesoară sportivă şi cordială, altă dată, pe cel de persoană hiperactivă şi cu o dispoziţie schimbătoare, într-altul, pe cel de tipă frivolă şi capricioasă. Elevii ei o văd cum se tot transformă de la un an la altul şi se distrează ca nebunii. Profesoara „actriţă” este idolul lor absolut, chiar şi atunci când îi ascultă şi le trânteşte un demoralizant patru.

Directorul însă o invidiază pentru popularitatea de care se bucură şi nu o vede cu ochi buni. Paola însă de cincisprezece ani îşi continuă neabătută show-ul său didactic atât de personal şi obţine întotdeauna rezultatul către care toţi actorii tind: atenţia şi consensul publicului (care în cazul ei se rezumă la câteva zeci de elevi). Eu râd când o văd întorcându-se acasă ba în versiunea ei de profă sexy, ca în filmele anilor 70, ba în cea de domnişoara Rottenmaier4. V-am mai spus, e un geniu. Ar fi fost o actriţă fantastică dacă

4 Numele severei şi scorţoasei institutoare a Clarei, personaj din popularul serial de desene animate Heidi. (N.t.) 19

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

n-ar fi avut o pasiune aşa de mare pentru învăţământ. O

pasiune care ne uneşte, chiar dacă eu, pe elevii mei, îi învăţ

mai mult cum să arunce mingea cu boltă şi cum să

contraatace.

E o femeie cu totul specială, dar lucrul acesta nu m-a împiedicat s-o înşel în urmă cu câteva luni. Ştiu, eraţi pe cale să vă ataşaţi întru câtva de mine, iar acum v-am dezamăgit.

Ce-aş putea spune ca să mă disculp? Aş putea eventual să

vă arăt o fotografie a exemplarului feminin care m-a făcut să

cad în ispită. Nu, cred că aşa mi-aş îngreuna situaţia şi mai mult. Ce mai încoace şi încolo, oameni buni, după

unsprezece ani de căsnicie, am căzut în banala cursă a trădării în dragoste. Îmi pare rău, dar vă rog să mă credeţi că

am nişte circumstanţe atenuante. Să continuăm însă în ordine. Personajele.

Lorenzo şi Eva. Copiii mei.

Lorenzo cel ciufulit e în clasa a treia şi nu se împacă deloc cu şcoala. Învăţătoarea lui e disperată şi nu ratează vreodată

să-mi repete cea mai banală dintre replicile clasice: „E

inteligent, dar nu îşi dă silinţa”. Şi de-ar fi numai asta, dar e şi indisciplinat pe deasupra. Paola zice că e numai vina mea, pentru că nu sunt acasă aproape niciodată, ocupat ba cu sala de gimnastică, ba cu antrenamentul de polo, şi că-i fac mereu toate capriciile. Adevărul este însă că micului Lorenzo îi stă mintea la altceva. Nu-l interesează deloc să afle că

vechii egipteni făceau ca deşertul să devină fertil cu ajutorul nămolului din Nil, şi nici să descopere ce s-o fi ales de asirieni şi de babilonieni, ci îşi foloseşte timpul pentru a-şi cultiva hobby-urile. Două sunt hobby-urile lui principale: să

cânte la pian şi să demonteze aparate electronice scumpe.

Două activităţi destul de creative, aşadar. Şi uneori cam sâcâitoare.

Pianina e de la bunicii mei portari şi la noi în casă nimeni n-a ştiut să cânte la ea, nici măcar ei. Probabil rămăsese de la o moştenire precedentă. Într-o bună zi, am auzit nişte acorduri aproape armonice venind din capătul coridorului 20

- FAUSTO BRIZZI -

apartamentului de trei camere în care locuim. Era Lorenzo, care prindea tot mai multă forţă în primele lui încercări de concertist. Azi e în stare să cânte după ureche orice cântec pe care-l aude la radio. Nu intenţionez să spun că-l am pe Wolfgang Amadeus Mozart în sufragerie, dar micul muzician promite de pe acum.

Cel de-al doilea hobby al său e însă mai neliniştitor. Încă

de când mânuţele lui au devenit capabile să apuce, Lorenzo demontează şi disecă totul cu precizia unui anatomopatolog.

Numai că face autopsii pe cord deschis unor obiecte care ar mai fi fost încă utilizabile. De la televizor la maşina de spălat vase, de la motorul maşinii mele break la distribuitorul de snackuri din şcoală, de la mixer la semaforul de lângă casă.

Este cu adevărat pasionat de mecanică şi de electronică.

Până în acest punct, preocuparea lui ar fi chiar distractivă şi instructivă, problema e că niciodată nu remontează la loc şi, pe unde trece, lasă totul devastat precum hoardele lui Attila, transformând orice obiect într-o mobilă Ikea fără instrucţiuni de asamblare. Drept care, este evident că timpul pe care îl mai are la dispoziţie este cu adevărat foarte redus. Soţia mea, din poziţia ei de profesoară talentată şi întreprinzătoare, e foarte îngrijorată. Eu însă nu. În schimb, sunt îngrijorat (sau mai degrabă mâhnit) că Lorenzo nu a învăţat încă să înoate, ba chiar are frică de apă. Linia lui de plutire e fix la fel cu cea a Titanicului din zilele noastre. Cum intră în apă, fără pic de ajutor din partea vreunui aisberg, se duce bâldâbâc la fund.

Păcat.

Pistruiata Eva, în schimb, e în clasa întâi şi toate învăţătoarele o adoră. Dă semne că va deveni o ecologistă

militantă. Ne-a şantajat să creştem în casă nişte animăluţe şi acum convieţuim cu un câine-lup şchiop şi saşiu (căruia, ca să nu ne mai complicăm, i-am zis Lupo), un hamster alb neastâmpărat, care mai şi muşcă pe deasupra, şi nu mai puţin de trei pisoi leneşi, culeşi de pe stradă, cărora le-am dat nume din Pisicile aristocrate: Berlioz, Marie şi Toulouse.

21

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

Acasă Eva e un uragan de cuvinte. Vorbeşte, vorbeşte şi iar vorbeşte. Până să ajungă la esenţa problemei, încarcă

discursul cu atâtea explicaţii şi detalii, cu atâtea descrieri şi întâmplări, că nici măcar Perry Mason5, aflat în dificultate, n-ar reuşi în pledoaria sa să-i învăluie pe toţi în atâta fum.

Când va fi mare, sunt sigur că se va face prezentatoare TV

sau politician, ceea ce, în fond, reprezintă cam aceeaşi meserie. Îşi pune în aplicare pasiunea ecologistă în legătură

cu absolut tot, ne obligă la o sortare a resturilor menajere atât de diferenţiată, încât pare o colecţie de gunoi pe categorii de forme, materiale, mirosuri şi culori. E foarte drăguţă, dar nu urmăreşte vreun profit de pe urma acestui lucru. Face uz de zâmbetul său şi de ochii aceia mari, albaştri cum e cerul în mijloc de august, pentru a-şi convinge aproapele să-i calce pe urme în exageratul său simţ civic. Când salută spune

„Miao” în loc de „Ciao”, întrucât susţine că a fost pisică într-o viaţă anterioară.

Uneori, parcă şi-ar aminti că are doar şase ani şi jumătate şi vine să se ghemuiască lângă mine pe canapea ca să se uite la desenele animate de la televizor. Acelea sunt clipele în care pentru mine timpul încetineşte şi se opreşte în loc. Se spune că iubirea unui părinte pentru copiii săi este cea mai curată

din lume, cea în numele căreia poţi trece munţii, poţi compune cântece. Profund adevărat. Când Eva aleargă în întâmpinarea mea, sau când, în nopţile cu tunete, vine să-şi caute culcuş în patul nostru, inima mea surâde, ridurile par să mi se şteargă, iar muşchii mei toţi devin ca la douăzeci de ani.

Cea mai bună doctorie.

Eva este şi preferata unui alt protagonist al acestei poveşti.