- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
deranjeze. Nu puteau sta departe unul de celălalt. Au apucat totuşi să-i cunoască pe cei doi copii ai mei, Lorenzo şi Eva.
Dar asta nu contează prea mult.
Bunicii sunt precum supereroii. N-ar trebui să moară
niciodată.
Câteva luni mai târziu, am închis pentru totdeauna apartamentul lor de două camere, precum şi cămăruţa lor de portar şi într-un colţ, sub plafon, am găsit o veche valiză de emigrant. Înăuntru erau fotografii, multe fotografii. Dar nu obişnuitele instantanee făcute ca amintire de vacanţă la mare sau la aniversările unor figuri necunoscute, ori în diverse momente ale vieţii. Nu. În ultimii şaizeci de ani, bunicul îi făcuse bunicii câte o fotografie pe zi. În fiecare zi.
Fără să sară nici măcar una. Pe spatele fiecărei poze era scrisă o dată diferită, mai întâi, toate erau alb-negru, apoi treptat au început pozele color, Polaroid, până la ultimele, care erau printate după fotografii digitale. Poze făcute în locuri diferite, în cămăruţa portarului, pe stradă, la mare, la brutărie, la supermarket, în faţa teatrului Sistina, în Piazza del Popolo, în roata mare din parcul de distracţii Luneur, la San Pietro, peste tot unde i-a purtat destinul în lunga lor viaţă. Nu mă mai săturam privindu-le. La început, bunica tânără, apoi, treptat-treptat, primele riduri de expresie, apoi părul mai încărunţit, kilogramele în plus. Numai surâsul era neschimbat. Dar ceea ce mă frapa mai mult nu era procesul de îmbătrânire, ci ceea ce se vedea în fundal. În spatele bunicii era Italia în plină transformare. Era Istoria. Se puteau zări ca prin ceaţă simboluri şi personaje ale fiecărei epoci: maşinile Fiat 1100 şi Citroen, modelul bot de rechin; hipioţii, băieţii de cartier, punkiştii; afişele cu concertele lui Paul Anka, Charles Aznavour şi Robbie Williams; modelele de scutere Lambretta, Vespa şi motocicletele mai mari; figurinele Big Jim, bicicletele Graziella şi cuburile Rubik; cabinele telefonice, taxiurile galbene şi prăvăliile cu firme scrise de mână. O călătorie în timp plină de melancolie. Ce grozavă invenţie sunt fotografiile! Apropo, cel dintâi fotograf, 16
- FAUSTO BRIZZI -
mai nimeni nu ştie asta, e francez şi se numeşte Joseph Nicéphore Niépce, un geniu desăvârşit al veacului al XIX-lea.
Dar şi în această privinţă, primele experimente i-au aparţinut preabunului Leonardo da Vinci, decatlonistul oricărei ars inventandi. Ba unii chiar susţin că până şi Sfântul Giulgiu ar fi experimentul unui rudimentar clişeu fotografic realizat de toscanul cel hiperactiv. Fascinantă ipoteză.
Iertare, am cam divagat. După moarte, ideile devin mai confuze, credeţi-mă pe cuvânt. Să punem ordine în idei.
Aşadar: personajele.
17
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
Familia mea
Cinci dintre protagoniştii vieţii mele au intrat deja timid în scenă; ei sunt soţia mea, Paola, socrul meu, Oscar, cei doi copii ai mei, Lorenzo şi Eva, şi prietenul meu, Umberto, veterinarul gurmand fără o măsea. Lor li se adaugă şi Corrado, celălalt prieten de suflet al meu, pilot pe Alitalia, divorţat de mai multe ori şi uşor previzibil (e tipul comandantului
plin
de
şarm,
care
seduce
toate
stewardesele).
Dar mai înainte de orice, Paola. Paola. Paola.
Paola mea.
Paola e foarte frumoasă. Pentru mine e foarte frumoasă.
Pentru ceilalţi e simpatică. Ea e genul fetei din banca a treia, cu ochi de culoarea alunei, codiţe şi şolduri rotunde, care te iubeşte, în timp ce tu tânjeşti ca un fraier după blonduţa fandosită din prima bancă. Fără să ai habar că – iar aceasta este chiar o regulă ştiinţifică – blonduţele fandosite din prima bancă se combină cu repetenţii din ultimul an. Deci oricum nu cu tine, nici măcar când ajungi şi tu în ultimul an şi rămâi în mod special repetent, ca să poţi câştiga la capitolul farmec şi şanse.
Paola este o Bridget Jones italiancă. Solară, autoironică, afectuoasă, cu sâni fermi, cupă D. O femeie rară precum zăpada în Maldive. E pasionată de cărţi, devorează romanele unul după altul, cu o nespusă curiozitate. În mod special este ataşată de Micul prinţ, cartea ei de suflet, pe care o colecţionează în orice ediţie, indiferent de format şi de limbă.
Aşa cum v-am zis deja, e profesoară la un liceu cu profil ştiinţific. O consider un fel de Maradona al profesoarelor.
Predă italiană, latină, istorie şi geografie într-un mod cu totul genial, pe care de data asta nici măcar Leonardo da Vinci nu l-ar fi născocit.
18
- FAUSTO BRIZZI -
Şi n-o spun pentru că e soţia mea. Este cu adevărat o profesoară nemaipomenită.
Să vă explic.
Cea mai importantă meserie din lume, cea de dascăl, este nu numai prost plătită, ci şi foarte monotonă. În fiecare an, profesorul de istorie povesteşte elevilor săi pentru a mia oară
cine erau fenicienii şi de ce a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, cel de matematică le explică integralele şi derivatele, cel de latină îi învaţă să decline şi să traducă poeziile lui Horaţiu, şi aşa se întâmplă cu toţi ceilalţi. Drept care, uneori, profesorii se plictisesc şi obosesc, ceea ce îi face mai puţin eficienţi şi empatici. Pe scurt, mai puţin buni. Paola, conştientă de acest pericol, a inventat o metodă originală
pentru a învinge plictiseala şi repetitivitatea: în fiecare an şcolar ea „interpretează” o profesoară diferită. Chiar la propriu. Pentru fiecare curs îşi alege anumite particularităţi ce ţin de modul în care se îmbracă şi vorbeşte şi nu iese din personaj până la sfârşitul ultimelor examene. Într-un an, a pus în scenă rolul de fată bătrână şi antipatică, într-altul, pe cel de profesoară sportivă şi cordială, altă dată, pe cel de persoană hiperactivă şi cu o dispoziţie schimbătoare, într-altul, pe cel de tipă frivolă şi capricioasă. Elevii ei o văd cum se tot transformă de la un an la altul şi se distrează ca nebunii. Profesoara „actriţă” este idolul lor absolut, chiar şi atunci când îi ascultă şi le trânteşte un demoralizant patru.
Directorul însă o invidiază pentru popularitatea de care se bucură şi nu o vede cu ochi buni. Paola însă de cincisprezece ani îşi continuă neabătută show-ul său didactic atât de personal şi obţine întotdeauna rezultatul către care toţi actorii tind: atenţia şi consensul publicului (care în cazul ei se rezumă la câteva zeci de elevi). Eu râd când o văd întorcându-se acasă ba în versiunea ei de profă sexy, ca în filmele anilor 70, ba în cea de domnişoara Rottenmaier4. V-am mai spus, e un geniu. Ar fi fost o actriţă fantastică dacă
4 Numele severei şi scorţoasei institutoare a Clarei, personaj din popularul serial de desene animate Heidi. (N.t.) 19
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
