ai ce-i face. Eşti un computer din carne, programat să înşeli.

Diferenţa constă doar în faptul că unii masculi au mai puţine prilejuri, mai puţină charismă, mai puţin timp sau mai puţini bani. Şi astfel, acum, din cauza ADN-ului tău, îţi vine şi ţie rândul să dormi într-un pat pliant! Poate chiar pentru tot restul vieţii.

Apreciez foarte mult destăinuirea lui camaraderească, dar îi precizez că Paola, cu tot haosul emoţional şi cu tot alungatul meu din casă, nu a vorbit niciodată de despărţire.

Cel puţin până în acel moment. Dar îmi spune peste cam două ore, rugându-mă să-mi fac valiza şi să dispar din viaţa ei pentru totdeauna. O reacţie poate cam exagerată, dar de înţeles. Nu am arme să ripostez. Aşa e drept, mi-am căutat-o cu lumânarea.

— Şi copiii? întreb doar.

— Cu copiii vedem noi, deocamdată le spun că lucrezi până târziu şi că dormi la sală.

Mi se pare acceptabil. Convins că e vorba doar de un acces trecător de mânie şi pentru că nu înot în bani, mă gândesc să-mi găsesc un culcuş în garsoniera lui Umberto, cea a lui Corrado fiind de nelocuit. Descopăr însă că prietenul meu veterinar îşi ia de lucru acasă, în speţă cam zece bucăţi câini şi pisici, ce din când în când năpădesc cei patruzeci de metri pătraţi de care dispune. Nu îmi rămâne altceva de făcut decât să deschid computerul şi să-mi caut vreo mică

pensiune cu o singură stea, prin jurul sălii de fitness.

Ajutorul îmi vine în mod neaşteptat de la o persoană care ar trebui să se găsească de cealaltă parte a baricadei: şi anume, de la socrul meu.

Oscar îmi propune să locuiesc în încăperea din spate a cofetăriei lui până când fiică-sa mă va ierta, ceea ce, dacă e de relatat mai pe larg, nu pare deloc să aibă intenţia de a face. Evident, mă găzduieşte fără ca Paola să ştie, care mă

crede într-o fantomatică pensiune ieftină de prin cartierul Trastevere.

39

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

Şi iată-mă lângă geanta îngrămădită într-un colţ, încercând să aţipesc, în timp ce ajutorul de cofetar, originar din Ceylon, bagă la cuptor cornurile cu ciocolată, umple gogoşelele de chou à la crème şi ornează torturi. A doua zi mă trezesc şifonat tot şi îmbâcsit de grăsime. În fiecare zi îmi propun să-mi găsesc un alt loc, mai demn, în care să

locuiesc, dar în cele din urmă, şi pentru că e aproape de locul de muncă de la sală, dar şi pentru căldura lui Oscar, ce mă tratează cu adevărat ca pe un fiu, rămân totuşi aici, printre tăvile cu foietaj şi sacii de făină de patiserie. Reuşesc să-i văd pe Lorenzo şi pe Eva doar în vreo două-trei seri pe săptămână şi sâmbăta după-amiază, dar sper ca situaţia să

se normalizeze iute.

Era chiar momentul ideal pentru a descoperi că aveam un nou amic, pe nume Fritz.

40

- FAUSTO BRIZZI -

Amicul Fritz

De fapt, primele manifestări avuseseră loc cu aproape un an înainte de povestea mea cu doamna Moroni, dar au fost mult prea trecute cu vederea. Îmi amintesc foarte bine primul clopoţel al amicului Fritz. În acea după-amiază, eram în piscină cu copiii, pentru a exersa schemele tactice. Poloul pe apă este o disciplină solicitantă şi masculină, iar sarcina mea de antrenor – şi e de ajuns să priviţi o poză cu plăpânda mea echipă – e ingrată. Plutim, cum vă spuneam, cam pe la jumătatea clasamentului, câştigăm la limită şi într-un mod de-a dreptul rocambolesc în faţa echipelor mai slabe şi încasăm nişte goluri memorabile de la cele de pe primele locuri în clasament. Portarul meu titular Alessio, poreclit Săpunel, nu reuşeşte niciodată să pareze vreo lovitură, nici măcar din greşeală, iar centralul Martino, atacantul nostru de bază, ştie bine să ţâşnească, dar are strabism. Antrenorul meu secund, Giacomo, un tip autist cam la treizeci de ani, care ştie pe de rost toate partidele din istoria poloului, nu e nici el de prea mare ajutor în a îmbunătăţi randamentul echipei noastre cam prăpădite. Dar reuşeşte să se facă

îndrăgit de toţi, iar în această Armată Brancaleone11 se potriveşte de minune. Nu e o metaforă, Armata Brancaleone este chiar numele echipei noastre. Un nume, o garanţie.

Când am simţit cea dintâi durere în stomac mă aflam în apă şi mă străduiam să-l învăţ cât de cât pe Săpunel semnificaţia poziţiilor în acţiunile de inferioritate numerică.

Tocmai executasem o aruncare la poartă, când mă simt străpuns de o durere intensă preţ de câteva clipe. Consider că e o durere trecătoare, un cârcel sau o mică hernie, şi timp 11 Locuţiunea italiană Armata Brancaleone se foloseşte pentru a defini o adunătură de oameni ca vai de lume, amărâţi, stângaci, neinstruiţi, fără

armele necesare câştigării unei mari bătălii, ca în filmul omonim al lui Mario Monicelli din 1966. (N.t.)

41

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

de câteva luni nu-i mai dau importanţă. Eu nu m-am îmbolnăvit niciodată cu adevărat şi ultimul lucru la care m-am gândit era că ar fi fost vorba de ceva grav.

De câte ori aţi auzit fraza asta în viaţa voastră?

Fapt e că încep să mă simt rău tot mai des, durerile sporadice se transformă într-o durere surdă aproape constantă, nu mai sunt în stare să înot bine, mă îndop cu analgezice şi antiinflamatoare, crezând că e vorba de o sâcâitoare întindere de muşchi abdominali (sau de ceea ce a mai rămas din ei). Îi spun şi Paolei care insistă să mă

programez pentru o ecografie abdominală, dar o conving că

dureri aşa am mai avut, şi încă numeroase, în gloriosul meu trecut sportiv şi că, de regulă, ele trec de la sine cu timpul şi prin inactivitate. Ca să fiu sincer, relaţia mea cu doamna Moroni nu aş defini-o ca inactivitate, dar durerea e încă

suportabilă în timpul raporturilor intime. Mă gândesc adesea la acea ecografie la stomac pe care n-am făcut-o ca la o scenă

din filmul Sliding Doors12.

Ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi urmat sfatul Paolei?

Aş fi trăit încă zece, douăzeci, treizeci de ani?

Sau poate aş fi fost izbit de o maşină la ieşirea din spital şi aş fi murit pe loc?

Uşa mea glisantă personală s-a închis în faţa mea în acea zi.

Numai că eu nu ştiam.

Mă autoconving, încetul cu încetul, că nu e vorba de o problemă musculară, ci de o minusculă şi insidioasă hernie.

O foarte simplă operaţie ar aranja totul, dar decid să mai aştept puţin, sperând să mă trezesc ca prin minune sănătos 12 Dincolo de uşi (Sliding Doors în engleză) este o dramă romantică din 1998, care prezintă două universuri paralele, bazate pe cele două căi pe care le ia viaţa personajului principal, determinate de o mică întârziere la metrou. (N.red.)

42

- FAUSTO BRIZZI -

tun. Între timp, simptomele se înmulţesc: încep să mă simt mai obosit decât de obicei, într-o după-amiază vomit, apoi trag după mine o stare subfebrilă de care nu scap vreo două

săptămâni. Şi găsesc mereu o explicaţie logică: „E o perioadă

de stres”, „Mi-a picat ceva rău din ce am mâncat aseară”,

„Am răcit la piscină”, „În fond 37,2 nu e chiar o febră aşa de mare”. Încă nu asociez aceste manifestări cu un unic duşman ucigaş.

Lunile se duc iute una după alta şi între timp, cum ştiţi, viaţa mea de familie se prăbuşeşte şi ajung să dorm în cămăruţa din spatele cofetăriei. Într-o seară ploioasă de la începutul lui martie, încercând să mă fac util, îl ajut pe Oscar să bage la cuptor o tavă cu brioşe cu ciocolată, dar, pe neaşteptate, o durere mai puternică decât de obicei mă

dărâmă din picioare. Îmi scapă din mână tava şi urlu. Oscar şi srilankezul îmi sar în ajutor uluiţi şi mă ajută să mă aşez.

Le povestesc că sunt deja vreo opt luni de când durerile acestea se tot repetă şi că plin de bună-credinţă convieţuiesc cu nenorocita asta de hernie. Dar e cam prea mult.