întorc seara acasă, o găsesc pe Paola aşteptându-mă în picioare în mijlocul sufrageriei, ca un cerber gata să sfâşie pe oricine ar vrea să intre. Cum o văd, înţeleg totul. Ca şi cum ar fi fost cu subtitrare dedesubt: EŞTI UN IMBECIL.
Recunosc, am subapreciat inteligenţa nevesti-mii. După
suspectul telefon de seară al misteriosului Doctor Moroni, Paola a sunat la sală şi a descoperit, graţie zeloasei noastre secretare, că nu exista niciun doctor Moroni, ci doar o anume Isabella Moroni, al cărei instructor personal, n-o să
credeţi, eram chiar eu. O rapidă cercetare pe Facebook şi reiese că numita Isabella mai e şi frumuşică rău, ca să nu zicem de-a dreptul senzuală. Ştiu, puteam să-i salvez numărul sub un alt nume, dar acum e prea târziu, că şi aşa credeam despre mine că sunt extrem de şmecher. Ce-a făcut atunci profesoara machiavellică pe care am luat-o de soţie? A înlocuit în agenda mea telefonică numărul doctorului Moroni cu al ei şi l-a şters pe cel adevărat al netrebnicei Isabella.
Când primeam un sms de la nevastă-mea apărea scris DOCTOR MORONI şi îi răspundeam în consecinţă, afundându-mă tot mai mult în oceanul furtunos al minciunilor în care mă aruncasem. În timp ce ea îmi explică
etapele anchetei – şi locotenentul Colombo face acest lucru, pentru a se amuza mai mult – eu îmi tot storc creierii cum să
justific toate acele sms-uri pe care le trimisesem în acea zi.
Improvizez, încercând să susţin următoarea teză defensivă:
— Moroni e o clientă de la sală care s-a îndrăgostit de mine, iar eu îi tot dau cu flit, încercând să nu o rănesc. Nu voiam să te alarmez pentru o nimica toată, iubita mea.
36
- FAUSTO BRIZZI -
Discursul falimentar nu stă în picioare nici zece secunde şi atunci, într-un avânt de eroism obtuz, încolţit deja de prea multe indicii ale unei relaţii extraconjugale, hotărăsc să
mărturisesc totul, punându-mi nădejdea în clemenţa curţii.
O greşeală monumentală.
Curtea este foc şi pară.
Ce mai încoace şi încolo, suntem în plină tragedie. Rude şi prieteni implicaţi în naufragiul nostru matrimonial, mai ales Umberto şi Corrado, bănuiţi că mi-au ţinut spatele tot timpul în aceste luni. Corrado era cu adevărat în perfectă cunoştinţă
de cauză, ştia inclusiv nişte amănunte sexuale, în timp ce cu Umberto, dat fiind raportul lui mai strâns cu Paola, fusesem puţin mai reticent. Îi spusesem doar că a fost un sărut între mine şi o clientă de la sală, dar că am retezat din faşă ceea ce ar fi putut deveni o situaţie primejdioasă. Cel mai violent este socrul meu care, în prezenţa Paolei, îmi ţine o predică în tonuri ca de secolul al XIX-lea despre valorile violate ale familiei şi despre onoarea trădată a fiicei lui. Nu mă lasă nici măcar să deschid gura şi asistă, cu o atitudine de şef al clanului, când fiica lui mă pofteşte să plec din casă.
În noaptea aceea mă găzduieşte Corrado la el acasă, pe un fotoliu-pat. O experienţă pe care vreau s-o dau uitării.
Haotica sa garsonieră este cotropită de obiecte, resturi de mâncare şi haine murdare. Parcă ar fi pajiştea de la Woodstock la sfârşitul concertului.
A doua zi dimineaţă trec prin faţa cofetăriei. Ezit, aş vrea să intru şi să am posibilitatea de a mă explica, dar n-am curaj şi fac cale-ntoarsă. Dar mă blochează glasul autoritar al lui Oscar.
Primele sale trei cuvinte sunt explicite:
— Eşti un bou!
Mă întorc. Se află în faţa mea cu tot aerul său greoi de roman get-beget.
37
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
— A fost o greşeală… ştiu că… încerc eu să mă apăr, dar sunt imediat întrerupt.
— I-am spus eu fiică-mii că eşti un bou!
Noţiunea era de acum destul de clară.
— Da, de fapt…
— Pentru că doar un bou poate recunoaşte! precizează el, lăsându-mă cu gura căscată. Nu trebuie niciodată să
recunoşti. Asta e regula numărul unu a unei căsnicii, tot restul nu contează. Poţi avea trei amante, poţi uita când e ziua ei de naştere sau aniversarea căsătoriei, totul se poate recupera. Dar nu trebuie niciodată să mărturiseşti. Preotul ar trebui s-o spună răspicat în timpul ceremoniei şi să îi pună să semneze de faţă cu martorii: „Juraţi-vă în veci credinţă unul altuia şi în orice caz nu deşteptaţi bănuieli, iar la înghesuială, nu mărturisiţi niciodată!”
Mă aşteptam la a nu ştiu câta prelegere din partea lui şi, când colo, mă pomenesc în faţa unei neaşteptate demonstraţii de solidaritate masculină.
— Lucio dragă, adevărul e că toţi bărbaţii, mai devreme sau mai târziu, dorm pe un pat pliant la birou sau într-un subsol.
— Şi tu? îl întreb.
— Şi eu. Dar nu mă întreba amănunte. E un lucru al meu, intim.
Dar nu rezistă:
— Era o ucraineancă, ucenică într-ale patiseriei. Douăzeci şi patru de ani, eu patruzeci şi cinci. Nici nu ştia italiană, dar avea nişte balcoane, măiculiţă… Un zero absolut la capitolul creme sau aluaturi fragede, dar foarte bună la toate celelalte.
Zâmbesc, imaginându-mi-l pe Oscar făcând eforturi să o curteze pe o ucraineancă într-o engleză de baltă, între un profiterol şi o tavă de chou à la crème. Între timp, disertaţia lui despre cum e cu trădarea în amor continuă.
— Infidelitatea conjugală nu e un defect, e o imperfecţiune genetică, ce se găseşte în ADN-ul bărbaţilor încă din negura vremurilor. E ca şi faptul că avem două urechi şi un nas. N-38
- FAUSTO BRIZZI -
