La sosirea tortului, se ridică de la locul său, repezindu-se să fure şmechereşte tableta de ciocolată, ţipând: „Iar pe-asta, băieţi, am s-o ronţăi eu!”
Drept urmare, inelul de logodnă îi fărâmă pe loc molarul.
Aşadar, prim ajutor stomatologic şi adio moment romantic magic şi de neuitat.
În ciuda scenei demne de compasiune, Paola îmi spuse da.
Şi ne-am cununat la începutul anului următor, într-o bisericuţă gotică din apropiere de Milano. E unul dintre puţinele lucruri pe care nu le-am regretat niciodată.
Paola este protagonista vieţii mele. Şi din punctul meu de vedere, felul în care a interpretat rolul soţiei merită cel puţin un Oscar.
6
- FAUSTO BRIZZI -
Dacă nu aveţi nimic împotrivă, mai încolo vă vorbesc puţin despre ea.
Cea de-a treia zi de neuitat a fost duminică 14 iulie 2013, la exact o săptămână după cea de-a patruzecea mea aniversare. Am înţeles imediat că era vorba de o zi specială, pentru că atunci nu au fost dezastre aeriene semnificative care să-mi umbrească momentul.
Era o duminică inutilă şi toridă, pe parcursul căreia nu s-a întâmplat nimic demn de luat în seamă. Dacă excludem faptul că pe la 13:27 am tras aer în piept şi am murit.
Ştiu, v-am povestit deja finalul şi acum nu mai aveţi chef să citiţi restul cărţii. Păi, atunci, dacă de lectură s-a ales praful, dar totuşi cartea aţi cumpărat-o şi parcă nu vă vine să vă opriţi la pagina 13, să vă spun şi numele asasinului. Ei bine da, chiar dacă acesta nu e un roman de Agatha Christie, există un asasin. Ba chiar un criminal în serie, întrucât nu m-a ucis doar pe mine, ci milioane de persoane, de i-ar fi făcut invidioşi şi pe Hitler sau Hannibal Lecter. În fiecare an, aproape o treime din toate formele de moarte ce afectează
omenirea este opera sa. Statisticile arată că este cea dintâi cauză a decesului în lumea occidentală. Pe scurt, nu sunt deloc singurul.
Asasinul cu pricina nu are nume de familie, ci doar un nume scurt, cu rezonanţă zodiacală şi prea puţin amuzant: cancer. Unii îi spun „tumoare” (care în latină înseamnă
„umflătură”, uite la ce e bună latina), medicii îi spun
„neoplazie” (care în greacă înseamnă „formaţiune nouă”, uite la ce e bună greaca). Eu însă mereu l-am numit „amicul Fritz”1, în italiană, pentru a-l simţi mai apropiat şi mai puţin agresiv.
1 Expresia italiană l’amico Fritz se foloseşte pentru a indica aluziv o persoană al cărei nume se vrea trecut sub tăcere sau un lucru cu care s-a stabilit un raport despre care nu se doreşte a se vorbi deschis. Expresia 7
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
Aceasta este o poveste despre cum mi-am trăit ultimele o sută de zile ale existenţei mele pe planeta Pământ în compania amicului Fritz.
Şi despre felul în care, contrar oricărui prognostic şi oricărei logici, acestea au fost zilele cele mai fericite ale vieţii mele.
derivă din omonima comedie lirică în trei acte a lui Pietro Mascagni, reprezentată pentru prima oară la Roma în 1891. (N.t.) 8
- FAUSTO BRIZZI -
Rezumatul episoadelor anterioare
Ajunşi în acest punct e nevoie de un mic pas înapoi, altfel spus, de o scurtă recapitulare a existenţei mele de până
acum câteva luni, altfel nu prea înţelegeţi despre ce e vorba, de parcă aţi urmări seria a şasea din serialul Lost: Naufragiaţii.
Mă străduiesc să nu fiu prea plictisitor, mai întâi vă
povestesc evenimentele fundamentale ale vieţii mele, apoi vă
prezint personajele, după care, dacă îmi permiteţi, îmi voi îngădui, printre altele, câteva comentarii şi consideraţii, pentru a ajunge în fine la încheiere, cu alte cuvinte, la ziua în care amicul Fritz a bătut cioc-cioc la poarta mea.
Numele meu adevărat e Lucio, care, într-o hit parade a numelor urâte, se plasează în mod indiscutabil pe locul şapte, după Pino, Rocco, Furio, Ruggero, Gino şi inegalabilul Gennaro. Mama mea era moartă după marele Lucio Battisti, care în anii aceia se auzea din orice juke-box cântând La canzone del sole. Şi uite aşa mi-a fost ales autograful pentru totdeauna: Lucio Battistini. V-aţi prins? Exact, aici e toată
ironia, pentru că numele de familie al tatălui meu era Battistini! Acum înţelegeţi de ce viaţa mea a fost mereu plină
de încercări? Imaginaţi-vă un puştan de prin anii 70, gras, plin de coşuri şi cu lentile groase, de semăna cu o cârtiţă, purtând un nume aproape omonim cu al celui mai mare cantautor italian şi, fiţi sinceri, până şi voi m-aţi fi luat în tărbacă.
Recunosc, eram complexat, nefericit, mă simţeam un ratat. Astăzi mi s-ar fi zis, într-un mod mai pragmatic şi aproape afectuos, un nerd2. Precum cei care erau acuzaţi că
răspândesc ciuma în romanul lui Manzoni3, aveam tot ce 2 Tocilar; persoană grea de cap. (N.red.) 3 Referire la romanul Logodnicii de Alessandro Manzoni, unul dintre cei mai mari scriitori italieni ai secolului al XIX-lea. (N.red.) 9
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
trebuia ca să izgonesc fetele din jurul meu: pasiunea pentru benzile desenate, pentru filmele horror şi pentru piesele cantautorilor sinucigaşi.
Aveam doar două soluţii viabile în viaţă: fie aş fi devenit un geniu al computerului şi aş fi proiectat un sistem operaţional într-un garaj, câştigând miliarde de dolari, fie aş fi intrat într-un supermarket cu o puşcă-mitralieră şi aă fi făcut măcel. La o asemenea ştire, toţi vecinii, rudele şi prietenii ar fi comentat fără să clipească: „Adevărul e că era cam ciudat!”
Am descoperit în schimb o a treia cale şi, din răţoiul cel urât ce eram, m-am prefăcut în lebădă. Nu într-o super-lebădă ca în poveşti, dar într-o lebădă destul de onorabilă, cu notă de trecere. La paisprezece ani am slăbit douăzeci de kilograme, datorită în primul rând unui aprig uragan hormonal, şi mi-am pus lentile de contact (realizate, asta nu ştie nimeni, de un oculist neamţ tare nesuferit, un anume Adolf Gaston Eugen Fick, un geniu absolut al secolului XX, dar inventate cu mai bine de 400 de ani mai înainte de Măria Sa Leonardo da Vinci). Trei ani mai târziu, pe când nici nu eram încă major, am devenit cel mai tânăr campion italian de polo din Liga A, ceea ce nu era puţin lucru. De fapt, eram doar cel de-al doilea portar şi aproape tot timpul stăteam în halat pe banca de rezerve, totuşi în acel an am jucat nişte frânturi de partidă, am apărat şi o lovitură de pedeapsă, deci pot spune că titlul se pune!
Înotul a fost întotdeauna pasiunea mea, iubeam în special stilul „fluture”, pe care toţi copiii îl numesc stilul „delfin”, dintr-un înnăscut simţ logic, întrucât fluturii nu înoată. Nu am devenit niciodată un supercampion din pricina conflictului de interese cu cealaltă mare iubire a mea pe deplin împărtăşită: pâinea, untul şi dulceaţa. 110 calorii din felia de pâine 75 din unt 80 din dulceaţă fac un total de 265
de calorii. O luptă nedreaptă.
Cu multă trudă mi-am păstrat abdomenul pătrăţos precum carapacea de ţestoasă timp de zece ani, apoi, spre vârsta de douăzeci şi şase de ani, m-am lăsat de competiţii 10
