Era o duminică inutilă şi toridă, pe parcursul căreia nu s-a întâmplat nimic demn de luat în seamă. Dacă excludem faptul că pe la 13:27 am tras aer în piept şi am murit.

Ştiu, v-am povestit deja finalul şi acum nu mai aveţi chef să citiţi restul cărţii. Păi, atunci, dacă de lectură s-a ales praful, dar totuşi cartea aţi cumpărat-o şi parcă nu vă vine să vă opriţi la pagina 13, să vă spun şi numele asasinului. Ei bine da, chiar dacă acesta nu e un roman de Agatha Christie, există un asasin. Ba chiar un criminal în serie, întrucât nu m-a ucis doar pe mine, ci milioane de persoane, de i-ar fi făcut invidioşi şi pe Hitler sau Hannibal Lecter. În fiecare an, aproape o treime din toate formele de moarte ce afectează

omenirea este opera sa. Statisticile arată că este cea dintâi cauză a decesului în lumea occidentală. Pe scurt, nu sunt deloc singurul.

Asasinul cu pricina nu are nume de familie, ci doar un nume scurt, cu rezonanţă zodiacală şi prea puţin amuzant: cancer. Unii îi spun „tumoare” (care în latină înseamnă

„umflătură”, uite la ce e bună latina), medicii îi spun

„neoplazie” (care în greacă înseamnă „formaţiune nouă”, uite la ce e bună greaca). Eu însă mereu l-am numit „amicul Fritz”1, în italiană, pentru a-l simţi mai apropiat şi mai puţin agresiv.

1 Expresia italiană l’amico Fritz se foloseşte pentru a indica aluziv o persoană al cărei nume se vrea trecut sub tăcere sau un lucru cu care s-a stabilit un raport despre care nu se doreşte a se vorbi deschis. Expresia 7

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

Aceasta este o poveste despre cum mi-am trăit ultimele o sută de zile ale existenţei mele pe planeta Pământ în compania amicului Fritz.

Şi despre felul în care, contrar oricărui prognostic şi oricărei logici, acestea au fost zilele cele mai fericite ale vieţii mele.

derivă din omonima comedie lirică în trei acte a lui Pietro Mascagni, reprezentată pentru prima oară la Roma în 1891. (N.t.) 8

- FAUSTO BRIZZI -

Rezumatul episoadelor anterioare

Ajunşi în acest punct e nevoie de un mic pas înapoi, altfel spus, de o scurtă recapitulare a existenţei mele de până

acum câteva luni, altfel nu prea înţelegeţi despre ce e vorba, de parcă aţi urmări seria a şasea din serialul Lost: Naufragiaţii.

Mă străduiesc să nu fiu prea plictisitor, mai întâi vă

povestesc evenimentele fundamentale ale vieţii mele, apoi vă

prezint personajele, după care, dacă îmi permiteţi, îmi voi îngădui, printre altele, câteva comentarii şi consideraţii, pentru a ajunge în fine la încheiere, cu alte cuvinte, la ziua în care amicul Fritz a bătut cioc-cioc la poarta mea.

Numele meu adevărat e Lucio, care, într-o hit parade a numelor urâte, se plasează în mod indiscutabil pe locul şapte, după Pino, Rocco, Furio, Ruggero, Gino şi inegalabilul Gennaro. Mama mea era moartă după marele Lucio Battisti, care în anii aceia se auzea din orice juke-box cântând La canzone del sole. Şi uite aşa mi-a fost ales autograful pentru totdeauna: Lucio Battistini. V-aţi prins? Exact, aici e toată

ironia, pentru că numele de familie al tatălui meu era Battistini! Acum înţelegeţi de ce viaţa mea a fost mereu plină

de încercări? Imaginaţi-vă un puştan de prin anii 70, gras, plin de coşuri şi cu lentile groase, de semăna cu o cârtiţă, purtând un nume aproape omonim cu al celui mai mare cantautor italian şi, fiţi sinceri, până şi voi m-aţi fi luat în tărbacă.

Recunosc, eram complexat, nefericit, mă simţeam un ratat. Astăzi mi s-ar fi zis, într-un mod mai pragmatic şi aproape afectuos, un nerd2. Precum cei care erau acuzaţi că

răspândesc ciuma în romanul lui Manzoni3, aveam tot ce 2 Tocilar; persoană grea de cap. (N.red.) 3 Referire la romanul Logodnicii de Alessandro Manzoni, unul dintre cei mai mari scriitori italieni ai secolului al XIX-lea. (N.red.) 9

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

trebuia ca să izgonesc fetele din jurul meu: pasiunea pentru benzile desenate, pentru filmele horror şi pentru piesele cantautorilor sinucigaşi.

Aveam doar două soluţii viabile în viaţă: fie aş fi devenit un geniu al computerului şi aş fi proiectat un sistem operaţional într-un garaj, câştigând miliarde de dolari, fie aş fi intrat într-un supermarket cu o puşcă-mitralieră şi aă fi făcut măcel. La o asemenea ştire, toţi vecinii, rudele şi prietenii ar fi comentat fără să clipească: „Adevărul e că era cam ciudat!”

Am descoperit în schimb o a treia cale şi, din răţoiul cel urât ce eram, m-am prefăcut în lebădă. Nu într-o super-lebădă ca în poveşti, dar într-o lebădă destul de onorabilă, cu notă de trecere. La paisprezece ani am slăbit douăzeci de kilograme, datorită în primul rând unui aprig uragan hormonal, şi mi-am pus lentile de contact (realizate, asta nu ştie nimeni, de un oculist neamţ tare nesuferit, un anume Adolf Gaston Eugen Fick, un geniu absolut al secolului XX, dar inventate cu mai bine de 400 de ani mai înainte de Măria Sa Leonardo da Vinci). Trei ani mai târziu, pe când nici nu eram încă major, am devenit cel mai tânăr campion italian de polo din Liga A, ceea ce nu era puţin lucru. De fapt, eram doar cel de-al doilea portar şi aproape tot timpul stăteam în halat pe banca de rezerve, totuşi în acel an am jucat nişte frânturi de partidă, am apărat şi o lovitură de pedeapsă, deci pot spune că titlul se pune!

Înotul a fost întotdeauna pasiunea mea, iubeam în special stilul „fluture”, pe care toţi copiii îl numesc stilul „delfin”, dintr-un înnăscut simţ logic, întrucât fluturii nu înoată. Nu am devenit niciodată un supercampion din pricina conflictului de interese cu cealaltă mare iubire a mea pe deplin împărtăşită: pâinea, untul şi dulceaţa. 110 calorii din felia de pâine 75 din unt 80 din dulceaţă fac un total de 265

de calorii. O luptă nedreaptă.

Cu multă trudă mi-am păstrat abdomenul pătrăţos precum carapacea de ţestoasă timp de zece ani, apoi, spre vârsta de douăzeci şi şase de ani, m-am lăsat de competiţii 10

- FAUSTO BRIZZI -

din cauza unui accident de motocicletă, care mi-a afectat serios ligamentul genunchiului, iar talia a început să se tot îngroaşe. Conform cântarului meu atât de antipatic, am pus din nou pe mine cele douăzeci de kilograme pierdute în adolescenţă, ba poate şi câteva în plus. Un fel de Chewbecca din Războiul Stelelor de 1,90 m şi 110 kg. Vă rog totuşi să nu mă faceţi să-mi pierd calmul şi să continuaţi să citiţi.

Liceu umanist, polo, diploma de absolvent al Institutului Superior de Educaţie Fizică, zis şi ISEF. La 28 de ani obţin o slujbă stabilă la o sală de sport. Nu la o sală de sport strălucitoare şi fără cusur ca în filmele cu John Travolta, ci la una de cartier, aflată la subsolul unui jalnic complex de blocuri de prin anii ’50. Înăuntru e şi o mică piscină cu faianţă albastră decolorată, ce se visează renăscând şi tapetând o pool infinity din sejururile în Caraibe organizate de Valtur. Sunt – şi acum nişte muzică triumfală, vă rog –

instructor de înot, de gimnastică aerobică, de gaf (adică

„gambe, abdomen, fese”) şi mai ales de aquagym. Uneori sunt şi antrenor personal dacă mi se cere, de regulă de către femei casnice disperate, de dimensiuni considerabile, care nu vor să depună armele aşa uşor în faţa inevitabilei liposucţii. În fine, încerc să-mi câştig pâinea cu mâinile mele, care miros în permanenţă a clor. Apropo, ştiaţi că mirosul de clor, pe care îl cunoaştem cu toţii de când eram mici, este degajat în urma reacţiei clorului ca atare cu urina celor ce se scaldă în piscină? Cu cât se simte mai puternic mirosul de clor, cu atât nu ar trebui să intraţi în piscină. Să nu ziceţi că nu v-am pus în gardă.

În concluzie, eu, care visam să devin căpitanul echipei naţionale de polo, cu medalia olimpică pe piept şi cu pielea de găină în timp ce se intonează tare imnul naţional, eram silit să mă resemnez şi să fac doar munca aceea pe care viaţa o alesese pentru mine. Şase ore pe zi petrecute într-un subsol transformat în sală de sport, în care mirosul efortului se îmbină în mod magic cu cel al restaurantului vietnamez 11

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

de alături. În timpul liber, însă, am izbutit să-mi împlinesc un vis, acela de a antrena o mică echipă de polo. Puştani între 14 şi 15 ani, cea mai dificilă vârstă. I-am selecţionat de la liceul unde predă soţia mea şi antrenamentele se ţin la o piscină orăşenească de câteva ori pe săptămână, cu rezultate, e drept, destul de dezamăgitoare. Anul trecut, foarte mult ne-am străduit şi foarte multe goluri am încasat.

Poziţia noastră în campionatul provincial, la categoria respectivă de vârstă, a fost un strălucit loc penultim; din fericire, nu se poate retrograda, întrucât mai jos de atât nu există nicio altă ligă. Anul acesta ne menţinem fără strălucire pe la mijlocul clasamentului. Dar nu mă plâng, deoarece a-i învăţa pe copii iubirea pentru sport este lucrul cel mai frumos din lume.

Aşa e viaţa mea din punct de vedere profesional, dar există

şi latura cea mai importantă de care deja am pomenit: familia mea. Am cunoscut-o pe Paola când aveam douăzeci de ani, într-o berărie, era prietena unei prietene a colegei mele de la ISEF. De obicei, prietenele prietenelor colegelor mele de ISEF erau nişte ţâri insipizi şi lipsiţi de graţie. Paola însă, de cum a intrat în local, parcă era colorată cu un marker galben fosforescent, ce o făcea să iasă în evidenţă

faţă de toate celelalte femei de acolo. Un semn galben ce îi străbătea întreaga siluetă, punând-o în valoare ca pe ceva ce trebuie reţinut. Precum o frază ce trebuie învăţată pe dinafară. După zece minute, plin de dibăcie, o şi invitam să

asiste la o partidă de polo (în care urma să-l implor pe antrenor să mă lase să joc şi eu măcar zece minute). Pe vremea aceea, eram încă un profesionist, iar ea lucra în micuţa cofetărie a părinţilor ei, ceea ce cu timpul a contribuit în mod substanţial la pierderea atât a greutăţii mele ideale de sportiv, cât şi a muşchilor mei abdominali. Specialitatea casei erau şi sunt gogoşile sub formă de ineluşe prăjite şi cu zahăr pe deasupra. Parfumate, pufoase, având savoarea copilăriei. E o tradiţie care se continuă de mai bine de 12

- FAUSTO BRIZZI -

treizeci de ani. Oscar, tatăl Paolei, deschide pe jumătate obloanele cofetăriei sale deja de pe la două noaptea, astfel încât vampirii şi cei ce freacă menta prin Trastevere se pot înfrupta primii din gogoşile aburinde şi unsuroase. Acum, că

soţia lui nu mai e, cu cofetăria a rămas doar el şi un ucenic de-al lui originar din Sri Lanka, vesel tot timpul, în vreme ce Paola a terminat Litere şi Filosofie şi, după o serie de slujbe temporare, a obţinut o catedră la un liceu cu profil ştiinţific.

După câteva luni de la începutul poveştii noastre de dragoste (primele două luni sunt întotdeauna cele mai grozave, se ştie), aşa cum numai bărbaţii se pricep să facă, am procedat astfel încât Paola să mă părăsească: şi anume am flirtat cu una, Monica, o fătucă din regiunea Marche, studentă la Psihologie şi cu o mare aversiune faţă de epilatul axilelor.

Şi astfel am pierdut-o din raza mea timp de opt ani.

Amorul e doar o chestiune de sincronizare, iar noi pe atunci nu ne sincronizam deloc, fiindcă ea îşi dorea deja o familie, în timp ce eu nu-mi doream decât să mă împerechez cu toate femeile de vârstă fertilă de pe planetă, fie ele epilate sau nu.

Două cerinţe cam greu de conciliat.