Apoi, într-o bună zi, destinul a vrut să ne întâlnim din nou, într-un supermarket, la coadă. De fapt, din cauza schimbării de la „plete lungi blonde” la „păr tuns scurt şaten”, la început nici nu o recunoscusem şi vreo zece minute i-am vorbit, convins fiind că e nepoata unei prietene de-ale bunicii mele. Dar nu i-am spus asta niciodată.

Am invitat-o imediat la cină. Şi am apelat la străvechea tehnică legată de ghicitul în cărţi. Să vă explic.

În Piazza Navona o vei găsi mereu pe tanti Lorenza, o bătrână care, de când lumea, ghiceşte în cărţi. Are un teanc de cărţi de tarot foarte uzate, părul alb prins într-o coadă

împletită strâns la ceafă şi vorba dezinvoltă. Nu ştie o boabă

despre viitor, dar reuşeşte să fraierească pe oricine, mai ales dacă joacă murdar. Eu mă foloseam de ea adesea, mai ales ca să impresionez fetele cu care eram. Tactica era 13

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

următoarea (folosiţi-o nestânjeniţi, e fără drept de autor): plimbare romantică prin cea mai frumoasă piaţă a Romei, schimbăm câteva vorbe şi, pe când trecem prin faţa tarabei ghicitoarei, eu îi arunc pe furiş o hârtie mototolită. În acel bilet, complicea mea găseşte toate datele biografice ale fetei în cauză, precum şi referiri la gusturile sale şi la puţinele lucruri pe care le ştiu deja despre ea. La turul următor al pieţei, eu voi fi lansat deja subiectul „paranormalului”, arătându-mă sceptic, în cazul în care ea crede în aceste lucruri, sau, dimpotrivă, convins, dacă ea e sceptică. Intră în acţiune faza a doua a planului: o invit să i se citească în cărţi, aşa, de amuzament. Nicio femeie din lume nu refuză. Şi astfel, tanti Lorenza face spectacol printr-o incredibilă

reconstrucţie a vieţii prezente, trecute şi viitoare a naivei sale cliente. Trecutul şi prezentul ei i le sugerasem eu, viitorul nu e verificabil, una peste alta, efectul „misterului” e garantat, mai cu seamă când spune că „numele bărbatului vieţii ei începe cu L”. L de la Lucio. Dacă fata folosită pe post de cobai deja credea într-o a cincea dimensiune, seara devine o experienţă fundamentală a vieţii sale spirituale, iar dacă era sceptică, acum fata e în stare de şoc. În ambele situaţii, eu profit de starea ei emoţională confuză, iar faptul de a fi asistat împreună la un eveniment paranormal nu poate decât să ne unească sufletele şi, de regulă, chiar şi trupurile. Nu ştiu dacă vreuna dintre ele s-o fi prins de micul meu truc, în orice caz, vă asigur că funcţionează. Celui care îmi spune că

paranormalul e o gogoriţă de zile mari, eu îi răspund că e adevărat, că nimeni nu poate prezice viitorul… în afară de mine, de câte ori duc câte o tipă în Piazza Navona. Pentru că

în acel caz ştiu deja cum se vor petrece lucrurile. Nici Paola n-a făcut excepţie. Dar, vă jur, a fost ultima oară când am făcut uz de acest şiretlic. În seara aceea, mângâiaţi de boarea venită dinspre mare, ne-am unit printr-un al doilea prim sărut. Ne-am logodit în mod oficial şi, după mai puţin de trei luni, ne-am mutat împreună într-o garsonieră cu privelişte 14

- FAUSTO BRIZZI -

spre Insula Tiberina. O clasică reaprindere a flăcării. De data asta îndrăgostiţi şi, în sfârşit, sincronizaţi.

Cum v-am spus deja, ne-am cununat într-o bisericuţă din provincia Milano, numită San Rocco Biciuit şi Martir, obligându-i pe toţi invitaţii noştri din Roma la o deplasare destul de solicitantă. Dar mai era şi o raţiune romantică în spatele acestei alegeri: cu aproape cincizeci de ani în urmă, în aceeaşi bisericuţă se cununaseră şi bunicii mei din partea mamei, glorioşii Alfonsina şi Michele, care toată viaţa au fost portarii unui imobil. După dispariţia părinţilor mei (da, au dispărut, dar nu în sensul că au murit, ci pur şi simplu s-au pierdut fără urmă, dar nu-mi puneţi întrebări, v-am spus deja că poate o să vă povestesc mai târziu), bunicii au fost toată familia mea.

Eu cred că în ziua a şaptea, Dumnezeu nu a intrat în vacanţă, ci a născocit bunicii. Şi, dându-şi seama că era vorba despre cea mai genială dintre creaţiile sale, şi-a luat o zi liberă pentru a o petrece împreună cu aceştia.

Am trăit cu ei aproape cincisprezece ani, iar cinele noastre în trei, cu piure cu mozzarella topită pe deasupra şi curcan pane, rămân o amintire de neşters, de parcă şi azi, dacă

închid ochii, simt mirosul de prăjeală venind dinspre bucătărie şi aud glasul îndepărtat al bunicii strigând: „La masă, că se răceşte!” Când trec prin faţa cămăruţei în care lucrau şi trăiau, mi se pare întotdeauna că-i zăresc încă

acolo, pe bunicul cu ochelarii pe nas, sortând scrisorile, şi pe bunica udându-şi cu drag muşcatele.

Alfonsina şi Michele au fost naşii mei de cununie şi cred că aceea a fost cea mai frumoasă zi din viaţa lor. N-am mai văzut vreodată două persoane trecute de optzeci de ani care să plângă atâta de bucurie. La un moment dat, preotul, don Walter, un tip deşirat, cu un pronunţat accent calabrez, pur şi simplu a întrerupt ceremonia ca să le facă observaţie. Au râs cu toţii.

În urmă cu câţiva ani, bunicii mei s-au stins, la puţine săptămâni unul de celălalt. Au murit în somn, on/off, fără să

15

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

deranjeze. Nu puteau sta departe unul de celălalt. Au apucat totuşi să-i cunoască pe cei doi copii ai mei, Lorenzo şi Eva.

Dar asta nu contează prea mult.

Bunicii sunt precum supereroii. N-ar trebui să moară

niciodată.

Câteva luni mai târziu, am închis pentru totdeauna apartamentul lor de două camere, precum şi cămăruţa lor de portar şi într-un colţ, sub plafon, am găsit o veche valiză de emigrant. Înăuntru erau fotografii, multe fotografii. Dar nu obişnuitele instantanee făcute ca amintire de vacanţă la mare sau la aniversările unor figuri necunoscute, ori în diverse momente ale vieţii. Nu. În ultimii şaizeci de ani, bunicul îi făcuse bunicii câte o fotografie pe zi. În fiecare zi.

Fără să sară nici măcar una. Pe spatele fiecărei poze era scrisă o dată diferită, mai întâi, toate erau alb-negru, apoi treptat au început pozele color, Polaroid, până la ultimele, care erau printate după fotografii digitale. Poze făcute în locuri diferite, în cămăruţa portarului, pe stradă, la mare, la brutărie, la supermarket, în faţa teatrului Sistina, în Piazza del Popolo, în roata mare din parcul de distracţii Luneur, la San Pietro, peste tot unde i-a purtat destinul în lunga lor viaţă. Nu mă mai săturam privindu-le. La început, bunica tânără, apoi, treptat-treptat, primele riduri de expresie, apoi părul mai încărunţit, kilogramele în plus. Numai surâsul era neschimbat. Dar ceea ce mă frapa mai mult nu era procesul de îmbătrânire, ci ceea ce se vedea în fundal. În spatele bunicii era Italia în plină transformare. Era Istoria. Se puteau zări ca prin ceaţă simboluri şi personaje ale fiecărei epoci: maşinile Fiat 1100 şi Citroen, modelul bot de rechin; hipioţii, băieţii de cartier, punkiştii; afişele cu concertele lui Paul Anka, Charles Aznavour şi Robbie Williams; modelele de scutere Lambretta, Vespa şi motocicletele mai mari; figurinele Big Jim, bicicletele Graziella şi cuburile Rubik; cabinele telefonice, taxiurile galbene şi prăvăliile cu firme scrise de mână. O călătorie în timp plină de melancolie. Ce grozavă invenţie sunt fotografiile! Apropo, cel dintâi fotograf, 16

- FAUSTO BRIZZI -

mai nimeni nu ştie asta, e francez şi se numeşte Joseph Nicéphore Niépce, un geniu desăvârşit al veacului al XIX-lea.

Dar şi în această privinţă, primele experimente i-au aparţinut preabunului Leonardo da Vinci, decatlonistul oricărei ars inventandi. Ba unii chiar susţin că până şi Sfântul Giulgiu ar fi experimentul unui rudimentar clişeu fotografic realizat de toscanul cel hiperactiv. Fascinantă ipoteză.

Iertare, am cam divagat. După moarte, ideile devin mai confuze, credeţi-mă pe cuvânt. Să punem ordine în idei.

Aşadar: personajele.

17

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

Familia mea

Cinci dintre protagoniştii vieţii mele au intrat deja timid în scenă; ei sunt soţia mea, Paola, socrul meu, Oscar, cei doi copii ai mei, Lorenzo şi Eva, şi prietenul meu, Umberto, veterinarul gurmand fără o măsea. Lor li se adaugă şi Corrado, celălalt prieten de suflet al meu, pilot pe Alitalia, divorţat de mai multe ori şi uşor previzibil (e tipul comandantului

plin

de

şarm,

care

seduce

toate

stewardesele).

Dar mai înainte de orice, Paola. Paola. Paola.

Paola mea.

Paola e foarte frumoasă. Pentru mine e foarte frumoasă.

Pentru ceilalţi e simpatică. Ea e genul fetei din banca a treia, cu ochi de culoarea alunei, codiţe şi şolduri rotunde, care te iubeşte, în timp ce tu tânjeşti ca un fraier după blonduţa fandosită din prima bancă. Fără să ai habar că – iar aceasta este chiar o regulă ştiinţifică – blonduţele fandosite din prima bancă se combină cu repetenţii din ultimul an. Deci oricum nu cu tine, nici măcar când ajungi şi tu în ultimul an şi rămâi în mod special repetent, ca să poţi câştiga la capitolul farmec şi şanse.

Paola este o Bridget Jones italiancă. Solară, autoironică, afectuoasă, cu sâni fermi, cupă D. O femeie rară precum zăpada în Maldive. E pasionată de cărţi, devorează romanele unul după altul, cu o nespusă curiozitate. În mod special este ataşată de Micul prinţ, cartea ei de suflet, pe care o colecţionează în orice ediţie, indiferent de format şi de limbă.

Aşa cum v-am zis deja, e profesoară la un liceu cu profil ştiinţific. O consider un fel de Maradona al profesoarelor.

Predă italiană, latină, istorie şi geografie într-un mod cu totul genial, pe care de data asta nici măcar Leonardo da Vinci nu l-ar fi născocit.