- FAUSTO BRIZZI -
din cauza unui accident de motocicletă, care mi-a afectat serios ligamentul genunchiului, iar talia a început să se tot îngroaşe. Conform cântarului meu atât de antipatic, am pus din nou pe mine cele douăzeci de kilograme pierdute în adolescenţă, ba poate şi câteva în plus. Un fel de Chewbecca din Războiul Stelelor de 1,90 m şi 110 kg. Vă rog totuşi să nu mă faceţi să-mi pierd calmul şi să continuaţi să citiţi.
Liceu umanist, polo, diploma de absolvent al Institutului Superior de Educaţie Fizică, zis şi ISEF. La 28 de ani obţin o slujbă stabilă la o sală de sport. Nu la o sală de sport strălucitoare şi fără cusur ca în filmele cu John Travolta, ci la una de cartier, aflată la subsolul unui jalnic complex de blocuri de prin anii ’50. Înăuntru e şi o mică piscină cu faianţă albastră decolorată, ce se visează renăscând şi tapetând o pool infinity din sejururile în Caraibe organizate de Valtur. Sunt – şi acum nişte muzică triumfală, vă rog –
instructor de înot, de gimnastică aerobică, de gaf (adică
„gambe, abdomen, fese”) şi mai ales de aquagym. Uneori sunt şi antrenor personal dacă mi se cere, de regulă de către femei casnice disperate, de dimensiuni considerabile, care nu vor să depună armele aşa uşor în faţa inevitabilei liposucţii. În fine, încerc să-mi câştig pâinea cu mâinile mele, care miros în permanenţă a clor. Apropo, ştiaţi că mirosul de clor, pe care îl cunoaştem cu toţii de când eram mici, este degajat în urma reacţiei clorului ca atare cu urina celor ce se scaldă în piscină? Cu cât se simte mai puternic mirosul de clor, cu atât nu ar trebui să intraţi în piscină. Să nu ziceţi că nu v-am pus în gardă.
În concluzie, eu, care visam să devin căpitanul echipei naţionale de polo, cu medalia olimpică pe piept şi cu pielea de găină în timp ce se intonează tare imnul naţional, eram silit să mă resemnez şi să fac doar munca aceea pe care viaţa o alesese pentru mine. Şase ore pe zi petrecute într-un subsol transformat în sală de sport, în care mirosul efortului se îmbină în mod magic cu cel al restaurantului vietnamez 11
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
de alături. În timpul liber, însă, am izbutit să-mi împlinesc un vis, acela de a antrena o mică echipă de polo. Puştani între 14 şi 15 ani, cea mai dificilă vârstă. I-am selecţionat de la liceul unde predă soţia mea şi antrenamentele se ţin la o piscină orăşenească de câteva ori pe săptămână, cu rezultate, e drept, destul de dezamăgitoare. Anul trecut, foarte mult ne-am străduit şi foarte multe goluri am încasat.
Poziţia noastră în campionatul provincial, la categoria respectivă de vârstă, a fost un strălucit loc penultim; din fericire, nu se poate retrograda, întrucât mai jos de atât nu există nicio altă ligă. Anul acesta ne menţinem fără strălucire pe la mijlocul clasamentului. Dar nu mă plâng, deoarece a-i învăţa pe copii iubirea pentru sport este lucrul cel mai frumos din lume.
Aşa e viaţa mea din punct de vedere profesional, dar există
şi latura cea mai importantă de care deja am pomenit: familia mea. Am cunoscut-o pe Paola când aveam douăzeci de ani, într-o berărie, era prietena unei prietene a colegei mele de la ISEF. De obicei, prietenele prietenelor colegelor mele de ISEF erau nişte ţâri insipizi şi lipsiţi de graţie. Paola însă, de cum a intrat în local, parcă era colorată cu un marker galben fosforescent, ce o făcea să iasă în evidenţă
faţă de toate celelalte femei de acolo. Un semn galben ce îi străbătea întreaga siluetă, punând-o în valoare ca pe ceva ce trebuie reţinut. Precum o frază ce trebuie învăţată pe dinafară. După zece minute, plin de dibăcie, o şi invitam să
asiste la o partidă de polo (în care urma să-l implor pe antrenor să mă lase să joc şi eu măcar zece minute). Pe vremea aceea, eram încă un profesionist, iar ea lucra în micuţa cofetărie a părinţilor ei, ceea ce cu timpul a contribuit în mod substanţial la pierderea atât a greutăţii mele ideale de sportiv, cât şi a muşchilor mei abdominali. Specialitatea casei erau şi sunt gogoşile sub formă de ineluşe prăjite şi cu zahăr pe deasupra. Parfumate, pufoase, având savoarea copilăriei. E o tradiţie care se continuă de mai bine de 12
- FAUSTO BRIZZI -
treizeci de ani. Oscar, tatăl Paolei, deschide pe jumătate obloanele cofetăriei sale deja de pe la două noaptea, astfel încât vampirii şi cei ce freacă menta prin Trastevere se pot înfrupta primii din gogoşile aburinde şi unsuroase. Acum, că
soţia lui nu mai e, cu cofetăria a rămas doar el şi un ucenic de-al lui originar din Sri Lanka, vesel tot timpul, în vreme ce Paola a terminat Litere şi Filosofie şi, după o serie de slujbe temporare, a obţinut o catedră la un liceu cu profil ştiinţific.
După câteva luni de la începutul poveştii noastre de dragoste (primele două luni sunt întotdeauna cele mai grozave, se ştie), aşa cum numai bărbaţii se pricep să facă, am procedat astfel încât Paola să mă părăsească: şi anume am flirtat cu una, Monica, o fătucă din regiunea Marche, studentă la Psihologie şi cu o mare aversiune faţă de epilatul axilelor.
Şi astfel am pierdut-o din raza mea timp de opt ani.
Amorul e doar o chestiune de sincronizare, iar noi pe atunci nu ne sincronizam deloc, fiindcă ea îşi dorea deja o familie, în timp ce eu nu-mi doream decât să mă împerechez cu toate femeile de vârstă fertilă de pe planetă, fie ele epilate sau nu.
Două cerinţe cam greu de conciliat.
Apoi, într-o bună zi, destinul a vrut să ne întâlnim din nou, într-un supermarket, la coadă. De fapt, din cauza schimbării de la „plete lungi blonde” la „păr tuns scurt şaten”, la început nici nu o recunoscusem şi vreo zece minute i-am vorbit, convins fiind că e nepoata unei prietene de-ale bunicii mele. Dar nu i-am spus asta niciodată.
Am invitat-o imediat la cină. Şi am apelat la străvechea tehnică legată de ghicitul în cărţi. Să vă explic.
În Piazza Navona o vei găsi mereu pe tanti Lorenza, o bătrână care, de când lumea, ghiceşte în cărţi. Are un teanc de cărţi de tarot foarte uzate, părul alb prins într-o coadă
împletită strâns la ceafă şi vorba dezinvoltă. Nu ştie o boabă
despre viitor, dar reuşeşte să fraierească pe oricine, mai ales dacă joacă murdar. Eu mă foloseam de ea adesea, mai ales ca să impresionez fetele cu care eram. Tactica era 13
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
următoarea (folosiţi-o nestânjeniţi, e fără drept de autor): plimbare romantică prin cea mai frumoasă piaţă a Romei, schimbăm câteva vorbe şi, pe când trecem prin faţa tarabei ghicitoarei, eu îi arunc pe furiş o hârtie mototolită. În acel bilet, complicea mea găseşte toate datele biografice ale fetei în cauză, precum şi referiri la gusturile sale şi la puţinele lucruri pe care le ştiu deja despre ea. La turul următor al pieţei, eu voi fi lansat deja subiectul „paranormalului”, arătându-mă sceptic, în cazul în care ea crede în aceste lucruri, sau, dimpotrivă, convins, dacă ea e sceptică. Intră în acţiune faza a doua a planului: o invit să i se citească în cărţi, aşa, de amuzament. Nicio femeie din lume nu refuză. Şi astfel, tanti Lorenza face spectacol printr-o incredibilă
reconstrucţie a vieţii prezente, trecute şi viitoare a naivei sale cliente. Trecutul şi prezentul ei i le sugerasem eu, viitorul nu e verificabil, una peste alta, efectul „misterului” e garantat, mai cu seamă când spune că „numele bărbatului vieţii ei începe cu L”. L de la Lucio. Dacă fata folosită pe post de cobai deja credea într-o a cincea dimensiune, seara devine o experienţă fundamentală a vieţii sale spirituale, iar dacă era sceptică, acum fata e în stare de şoc. În ambele situaţii, eu profit de starea ei emoţională confuză, iar faptul de a fi asistat împreună la un eveniment paranormal nu poate decât să ne unească sufletele şi, de regulă, chiar şi trupurile. Nu ştiu dacă vreuna dintre ele s-o fi prins de micul meu truc, în orice caz, vă asigur că funcţionează. Celui care îmi spune că
paranormalul e o gogoriţă de zile mari, eu îi răspund că e adevărat, că nimeni nu poate prezice viitorul… în afară de mine, de câte ori duc câte o tipă în Piazza Navona. Pentru că
în acel caz ştiu deja cum se vor petrece lucrurile. Nici Paola n-a făcut excepţie. Dar, vă jur, a fost ultima oară când am făcut uz de acest şiretlic. În seara aceea, mângâiaţi de boarea venită dinspre mare, ne-am unit printr-un al doilea prim sărut. Ne-am logodit în mod oficial şi, după mai puţin de trei luni, ne-am mutat împreună într-o garsonieră cu privelişte 14
- FAUSTO BRIZZI -
spre Insula Tiberina. O clasică reaprindere a flăcării. De data asta îndrăgostiţi şi, în sfârşit, sincronizaţi.
Cum v-am spus deja, ne-am cununat într-o bisericuţă din provincia Milano, numită San Rocco Biciuit şi Martir, obligându-i pe toţi invitaţii noştri din Roma la o deplasare destul de solicitantă. Dar mai era şi o raţiune romantică în spatele acestei alegeri: cu aproape cincizeci de ani în urmă, în aceeaşi bisericuţă se cununaseră şi bunicii mei din partea mamei, glorioşii Alfonsina şi Michele, care toată viaţa au fost portarii unui imobil. După dispariţia părinţilor mei (da, au dispărut, dar nu în sensul că au murit, ci pur şi simplu s-au pierdut fără urmă, dar nu-mi puneţi întrebări, v-am spus deja că poate o să vă povestesc mai târziu), bunicii au fost toată familia mea.
Eu cred că în ziua a şaptea, Dumnezeu nu a intrat în vacanţă, ci a născocit bunicii. Şi, dându-şi seama că era vorba despre cea mai genială dintre creaţiile sale, şi-a luat o zi liberă pentru a o petrece împreună cu aceştia.
Am trăit cu ei aproape cincisprezece ani, iar cinele noastre în trei, cu piure cu mozzarella topită pe deasupra şi curcan pane, rămân o amintire de neşters, de parcă şi azi, dacă
închid ochii, simt mirosul de prăjeală venind dinspre bucătărie şi aud glasul îndepărtat al bunicii strigând: „La masă, că se răceşte!” Când trec prin faţa cămăruţei în care lucrau şi trăiau, mi se pare întotdeauna că-i zăresc încă
acolo, pe bunicul cu ochelarii pe nas, sortând scrisorile, şi pe bunica udându-şi cu drag muşcatele.
Alfonsina şi Michele au fost naşii mei de cununie şi cred că aceea a fost cea mai frumoasă zi din viaţa lor. N-am mai văzut vreodată două persoane trecute de optzeci de ani care să plângă atâta de bucurie. La un moment dat, preotul, don Walter, un tip deşirat, cu un pronunţat accent calabrez, pur şi simplu a întrerupt ceremonia ca să le facă observaţie. Au râs cu toţii.
În urmă cu câţiva ani, bunicii mei s-au stins, la puţine săptămâni unul de celălalt. Au murit în somn, on/off, fără să
15
