de Nostradamus, data la care va fi ascultat, ba chiar şi probabilitatea de a i se pune sau nu o anumită întrebare.
Ţinea minte tot, procesa tot şi trăgea concluziile; astfel, invariabil nimerea. Aplica această metodă pretutindeni, în mod special cu femeile care, aţi înţeles deja, au fost şi sunt slăbiciunea lui. Corrado a făcut la viaţa lui mai multe cuceriri decât Fonzie10. Tot graţie statisticii. Iată schema lui personală pentru agăţarea tipelor: cum ajungea la câte o petrecere, începea, în ordinea descrescătoare a frumuseţii, să
pună ochii pe toate fetele prezente. Se ducea mai întâi la cea mai frumoasă dintre toate şi o întreba cu un tupeu fără egal:
„Ai chef să faci dragoste cu mine în seara asta?”
Zero barat la capitolul vrăjeală, aşadar, căci el mergea mereu la esenţă.
Răspunsul era aproape fără excepţie: „Nu ţi-e bine?”
Dar pe măsură ce cobora în clasament, când ajungea pe la a zecea sau a cincisprezecea din concursul ad-hoc „Cea mai frumoasă tipă de la chef”, reuşea să mai smulgă şi vreun:
„De ce nu, în fond?”
Cei doi o tuleau pe dată spre primul alcov disponibil, sub privirile mele mâhnite. Era întru totul meritul statisticii.
9 Referire la filmul italian Amici miei („Prietenii mei”), 1975, în regia lui Mario Monicelli (1915–2010), după un scenariu de Pietro Germi (Genova, 1914 – Roma, 1974), pe care îi lega o strânsă prietenie, amândoi regizori, scenarişti şi actori foarte cunoscuţi, reprezentanţi de marcă ai genului cinematografic commedia all’italiana. (N.t.) 10 Fonzie este prescurtatea afectuoasă de la Arthur Herbert Fonzarelli, personajul şarmant de tip latino lover interpretat de Henry Winkler în serialul de televiziune american Happy Days, produs între 1974 şi 1984.
(N.t.)
30
- FAUSTO BRIZZI -
Calculase că dintr-o sută de tipe, cel puţin treizeci or să
meargă cu el. Pentru a le face să iasă din bârlog, pornea în chip optimist de la cea mai arătoasă şi se mulţumea în cele din urmă cu cea care cădea în mreje, drăguţă şi ea, niciodată
însă cea mai urâtă. Şi toate acestea în timp ce eu mă
încăpăţânam să o tot curtez pe cea mai frumoasă de acolo, pentru ca, în cele din urmă, să iau o ţeapă cât mine de mare, după ore şi ore de trăncăneală inutilă, vrând eu să mă dau interesant şi sexy.
Una peste alta, Corrado este bărbatul cel mai irezistibil din lume pe care îl poţi avea drept amic. Dar le pun în gardă pe cititoarele mele: dacă îl întâlniţi, fugiţi de el ca dracul de tămâie. O să-l recunoaşteţi: seamănă cu Aramis.
31
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
Suntem aproape gata
Acum sunteţi în posesia tuturor ingredientelor pentru a începe să simţiţi gustul acestei poveşti fără final fericit şi să
asistaţi la sosirea iminentă a amicului Fritz. Încă nişte informaţii necesare şi suntem gata.
Până acum câteva luni, toate zilele vieţii mele păreau trase la xerox, ca nişte fotocopii şterse. Ieşeam din apartamentul nostru din San Lorenzo întotdeauna în jur de ora opt fără un sfert, o duceam la şcoală cu maşina mai întâi pe Paola, apoi pe copii, după care parcam maşina undeva pe malul Tibrului, cam la zece minute de sala de sport, din cauza acelei oribile zone de trafic limitat. O mică plimbare care îmi pica de minune pentru o cafea suplimentară. Aproape în fiecare zi, traversând cartierul Trastevere, poposeam la cofetăria lui Oscar, ce se afla în drumul meu. O scurtă şuetă
despre climă şi politică, după care socrul preferat mă îmbia cu o gogoaşă găurită, caldă şi înmiresmată, fără să i-o fi cerut măcar. Nici nu era nevoie.
Cu acea formă rotundă şi pudrată cu zahăr mă aşezam la masa de pe trotuar, în faţa intrării în magazin. Era o masă de lemn, vopsită cu stângăcie, ce părea uitată acolo de după
război. Sunt cele mai bune cinci minute ale zilei. Zahărul împrăştiindu-se şi mânjindu-ţi buzele, aşteptând să fie lins, crusta aurie care rezistă doar o fracţiune de secundă înainte de a ceda şi a lăsa ca dinţii să se înfigă a la Dracula în miezul pufos, trecătorii grăbiţi şi anonimi pe care să-i priveşti ca pe nişte actori pe scenă. Nu sunt niciodată singur. După
câteva clipe, apare mereu o vrăbiuţă lipsită de inhibiţii care zboară deasupra mesei mele şi ciuguleşte firimiturile. E
mereu aceeaşi, deja o recunosc. Nu suntem chiar prieteni, dar pe aproape. Să zicem doar bune cunoştinţe. Eu îi rup nişte bucăţele din gogoaşă şi, de câteva ori, a venit neînfricată să mănânce chiar din mâna mea. Nu ciripeşte niciodată. Îmi respectă tăcerea concentrată asupra emoţiei 32
- FAUSTO BRIZZI -
gastronomice care are loc în cavitatea mea bucală. Poposeşte doar pentru acea rapidă ciuguleală, apoi se uită la mine, ca şi când mi-ar spune: „Îmi pare rău, amice, că nu zbori, da’ eu mă duc să dau o tură” şi decolează cu două piruete elegante.
Când pleacă, pentru mine e precum ceasul deşteptător care sună: începe ziua.
Acel „răgaz de gogoaşă” este un secret care rămâne între mine, socrul meu şi vrăbiuţă. Nu i-am spus niciodată nimic Paolei, care zilnic mă îndeamnă spre o dietă mai echilibrată
şi mai sănătoasă. Şi nu mi-ar ierta-o.
Împreună cu Paola, de-a lungul acestor zece ani, am avut suişuri şi coborâşuri, iar cu puţine luni în urmă am atins o minimă istorică din cauza unui eveniment banal pe care l-am pomenit deja, ce poate fi concentrat în cuvinte cenuşii: am înşelat-o. Am avut, într-adevăr, o mică aventură cu o nouă
clientă de la sala de fitness, doamna Moroni. O mică
aventură. Foarte mică. Ne-am văzut de două-trei ori. Oricum, nu mai mult de cinci ori. Maximum de zece ori. OK, au fost cam douăsprezece. Dar era vorba despre sex, doar despre sex. Pentru noi, bărbaţii, aceasta este o diferenţă
fundamentală. În plus, şi o circumstanţă atenuantă generică, sper.
Dacă cititoarele mele nu au închis şi nu au aruncat deja cartea în foc, mă străduiesc să explic mai bine situaţia.
Doamna Moroni.
