Cel mai incomod. Socrul meu, Oscar.

5 Personaj de ficţiune al lui Erle Stanley Gardner, prezent în aproape 80

de romane şi nuvele şi devenit celebru prin serialul de televiziune cu acelaşi nume, difuzat într-o primă serie între 1957 şi 1966, Perry Mason este un avocat ce reuşeşte să câştige prin arta sa retorică cele mai complicate cazuri penale. (N.t.)

22

- FAUSTO BRIZZI -

Nu e greu să ni-l imaginăm pe Oscar: seamănă leit cu Aldo Fabrizi6, are acelaşi fizic rotofei, acelaşi umblet şi acelaşi glas gâjâit şi bombănitor. Viaţa lui se împarte în „înainte de accident” şi „după accident”. Cu vreo zece ani în urmă, soţia lui, Vittoria, femeia cea mai tăcută şi la locul ei din toate timpurile, a fost lovită şi omorâtă de un pirat al şoselelor pe când îşi scosese la plimbare labradorul, bulimicul Gianluca.

Oscar nu-şi iartă niciodată că n-a coborât el cu câinele în seara aceea, fiindcă n-avea chef să se întrerupă de la un meci al naţionalei, pe care de altfel Danemarca o şi bătuse cu 2 la 0, ţine mereu să precizeze.

De atunci, socrul meu s-a schimbat. După primele luni de şoc a devenit mai sociabil, ba chiar a început să citească

romane şi s-a transformat dintr-un cofetar simpluţ în filosof, om politic şi predicator în dialect romanesc. În fiecare zi li se adresează vehement clienţilor săi, de parcă ar fi posibili electori: „Oameni buni, vă spun eu adevărata soluţie pentru a pune Italia pe picioare, alta decât pălăvrăgeala oamenilor politici. Daţi-mi mie puterea pe mână şi v-o arăt imediat.

Aşadar, punctul unu: să punem ordine în conturile publice.

Soluţia este cât se poate de simplă: invadăm San Marino şi Vaticanul şi le cucerim. Fără vărsare de sânge. Oricum, Vaticanul nu e păzit decât de o mână de gărzi elveţiene7, iar ceilalţi se ocupă cu colecţia de timbre. Nu ne trebuie mai mult de două minute, urma scapă turma, şi înfigem drapelul 6 Aldo Fabrizi (Roma, 1905–1990), cunoscut actor de comedie şi regizor, autor de sonete scrise în dialectul vorbit la Roma, pe care le-a închinat reţetelor culinare, bunătăţilor gastronomice şi plăcerii de a mânca, e o prezenţă dolofană şi bonomă în peisajul cinematografiei italiene. (N.t.) 7 Corpul de gardă al suveranului pontif, numărând 110 soldaţi, constituie cea mai mică armată din lume. A fost înfiinţat în urmă cu cinci veacuri din mercenari elveţieni. Gărzile, înarmate şi în zilele noastre cu platoşă

metalică şi halebardă, au menţinut peste secole tradiţia unei vestimentaţii desenate, după unii, de Michelangelo, după alţii, de Raffaello şi poartă şi acum costume renascentiste deosebit de colorate, cu mâneci şi pantaloni bufanţi în dungi galbene şi albastre, şi coifuri cu penaj roşu. (N.t.)

23

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

italian pe cupola bazilicii San Pietro. Apoi îi dăm papei un rol de reprezentant, înfiinţăm anume pentru el un minister inutil, cum ar fi ministerul Religiei. Între timp, confiscăm toate minunăţiile pe care le posedă Vaticanul, din care o parte o donăm ca act de binefacere Lumii a Treia (e un gest care dă bine), iar cu restul punem pe picioare finanţele italiene. La fel şi cu San Marino, îl transformăm într-o minunată multiproprietate şi îl vindem japonezilor. Bazilica San Pietro o scoatem la licitaţie şi o dăm celui care oferă mai mult, dar să nu ne trezim că o transformă în cine ştie ce garaj enorm. Important e să nu ruinăm Italia din nou. De exemplu, e de ajuns să reintroducem pedeapsa cu stâlpul infamiei pentru cei ce practică evaziunea fiscală şi ne-am scos! Apoi ajungem şi la Roma, care e un oraş complicat.

După mine, principala problemă este traficul. Soluţia este sub ochii tuturor: asfaltăm Tibrul! Ce mare lucru! O şosea de centură interioară, un sens giratoriu în jurul Insulei Tiberine şi am rezolvat treaba!”

Toţi cei din cofetărie se amuză. Şi pleacă, fără să observe că bunul Oscar, italianul mediu pursânge, a uitat să le bată

bonul de casă.

Nu izbutesc să nu mă iau la harţă cu el, chiar dacă, atunci când începe să emită ipoteze despre sensul vieţii, mă

distrează atât de mult, încât l-aş dori drept guru personal.

Sunt sigur că într-o bună zi va ajunge să fie studiat în manualele de şcoală, iar elevii îl vor urî tot la fel ca pe colegii săi, Socrate şi Platon.

Subiectul său preferat este „viaţa de dincolo de viaţă”.

Teoria lui este că realitatea pe care o cunoaştem nu e altceva decât un al doilea tur de carusel al fiecăruia dintre noi în lume, ceea ce în mod comun numim „infern şi paradis”. Cine a fost cuminte în viaţa precedentă, vine pe această lume într-o familie de industriaşi, sănătos, inteligent şi frumos. Cine a fost rău, se naşte urât, schilod, nărod şi sărac, sau moare tânăr, sau se îmbolnăveşte. E o teorie care, dacă îl asculţi, ar justifica toate nedreptăţile din lume; pe scurt, cine e norocos 24

- FAUSTO BRIZZI -

îşi merită norocul, iar cine e fără noroc, aşijderea. E o concepţie preluată, cred, de la Baba Befana: dacă ai fost cuminte, Befana8 îţi aduce dulciuri, dacă nu, îţi aduce cărbuni. Eu mă amuz să alimentez mereu discuţia şi să-l stârnesc puţin:

— Păi, atunci, nu merită să nu faci nimic? E deja totul scris în stele?

Oscar dă din cap şi continuă să scoată din cuptor inelele din aluat. Nu cunoaşte răspunsul, face speculaţii, propune teme, dar nu dă niciodată soluţii. Ca toţi filosofii, de altfel.

— La urma urmei, dragă Lucio, sensul vieţii stă în a muşca dintr-o gogoaşă caldă.

Surâd şi îmi înfig dinţii în gogoaşa fierbinte. Ca întotdeauna, are dreptate.

8 Befana, cuvânt popular derivat de la cuvântul grecesc epiphaneia, sărbătoarea legată de apariţia sau manifestarea divinităţii, este în calendarul catolic ziua de 6 ianuarie, în care se prăznuieşte închinarea regilor magi, cei ce aduc daruri Pruncului Iisus. În tradiţia populară

italiană, în această zi, toţi copiii primesc, după merit, daruri de la Befana, o bătrânică urâtă, dar generoasă. (N.t.) 25

- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -

Ceva ce nu are legătură cu nimic

Aţi înţeles deja că am o idee fixă legată de inventatori şi de aceea nu putem continua cu descrierea personajelor dacă nu elucidăm unul dintre cele mai importante mistere ale umanităţii, şi anume: cine a inventat gogoşile cu gaură?

Un italian? Poate chiar omniprezentul Leonardo da Vinci?

Nicidecum, doamnelor şi domnilor.

La drept vorbind, Leonardo a inventat un inel ca un colac, dar acela era pentru învăţatul înotului. Din păcate, nu a inventat şi plasticul, aşa că modelul de colac cu mânere a rămas doar în mintea lui.

Gogoşile prăjite cu gaură la mijloc au însă o geneză destul de controversată. Au poposit la New York (care pe atunci se numea New Amsterdam) din Olanda, sub denumirea de olykoek, adică „gogoşi în ulei”. Un nume nu tocmai atrăgător.

Erau dintr-un aluat făcut din făină, mere, prune şi stafide.

Legenda spune că, într-o bună zi, o văcuţă s-ar fi împiedicat din greşeală de o oală cu ulei încălzit, care s-ar fi răsturnat peste aluatul pregătit pentru desertul olandez, născocind astfel această bombă dulce şi prăjită. O bovină creativă ce ar merita un monument. Bine, OK… dar gaura?

În 1847, o anume Elizabeth Gregory, mama lui Hanson Gregory, tânărul căpitan al unei nave din New England, a modificat reţeta gogoşilor în ulei, adăugând nucşoară, scorţişoară şi coajă de lămâie, înfigând chiar şi câteva nuci şi alune în miezul prăjiturii, cel care se coace cel mai greu.

Prăjitura a devenit astfel nespus de apetisantă, iar când fiul a plecat într-o lungă călătorie, doamna a trebuit să

pregătească mai multe pentru întregul echipaj, iar adăugarea nucilor a dus şi la o schimbare a denumirii acesteia. De atunci, prăjitura se numeşte „aluat cu nuci”, în engleză

doughnuts. Adică îndrăgitele noastre donuts.

Dar să ajungem la tema principală: gaura.

26

- FAUSTO BRIZZI -

Invenţia găurii centrale şi deci a formei sub care este cunoscută se pare că îi revine chiar fiului lui Elizabeth. Se spune că acestuia nu-i plăceau nucile şi alunele pe care mama lui le înfigea în miezul gogoşii şi că prefera să le scoată

înainte de a o mânca, lăsând astfel o gaură centrală în prăjitură. La ordinul căpitanului, bucătarul vasului a preparat toate prăjiturile ce au urmat în formă de gogoaşă, îndepărtându-le mijlocul cu o conservă rotundă în care ţinea piper.

O invenţie care nu a trecut neobservată. La Clam Cove, în Maine, există de altfel chiar şi o placă în onoarea căpitanului Hanson Gregory, „cel care a inventat gaura gogoşii”, iar în 1934, la Târgul Mondial de la Chicago, ineluşul de aluat a fost declarat „marea lovitură alimentară a secolului progresului”. Fapt este că, oricare ar fi adevărul, acea scobitură centrală a marcat începutul marelui succes internaţional al gogoşilor găurite.