Când cei doi bătrânei se îndreaptă la braţ către scări, o bucată din mine pleacă odată cu ei.
296
- FAUSTO BRIZZI -
— 12
Iată momentul pe care-l aşteptam în vacanţa asta: ziua exclusivă a bărbaţilor. Lorenzo şi cu mine.
Le lăsăm la hotel pe Paola şi pe Eva; prima şi-a făcut rezervare pentru centrul de wellness, iar cea mică s-a înscris la concursul de minivolei. Iar noi, cu rucsacurile în spinare, ne îndreptăm către promontoriul din Argentario. Suntem îmbrăcaţi în tricouri şi bermude, avem cu noi apă, fructe, creme de soare şi prosoape. Suntem doi excursionişti desăvârşiţi.
— La o oră de mers pe jos de aici, îi spun eu lui Lorenzo, e o cărare ce coboară spre mare, pe care nimeni nu o ştie.
— Şi tu cum de o ştii?
— M-a dus acolo străbunicul tău când aveam vârsta ta.
— Şi el cum de o ştia?
— Când era în armată la marină, a debarcat într-o zi prin părţile astea şi a explorat coasta.
Îi arăt golfuleţul spre care ne îndreptăm pe Google Maps de pe iPhone. Pare convins.
— Apa e mică? mă întreabă.
Apa adâncă e duşmanul lui numărul unu. Îl liniştesc.
— Da, e o mică plajă cu stânci, dar se atinge fundul apei.
Pare destins. Mergem în pas voinicesc sub un soare pârjolitor. O luăm pe cărarea de pe marginea stâncilor abrupte. Un traseu pentru capre negre.
— Te rog mult, ai grijă unde pui piciorul şi sprijină-te cu mâna de stâncă.
Cărarea începe să coboare, şerpuind uşor. Pământul umed de deasupra e periculos. Se alunecă. Înaintăm încet, ca să
nu riscăm. Din când în când tuşesc, dar încerc să disimulez oboseala. Mă simt obosit, aproape golit.
Memoria mea fotografică se declanşează şi, pe neaşteptate, îmi amintesc totul. Suntem într-un schimb de roluri, eu sunt Lorenzo, iar bunicul este în locul meu. Îmi amintesc şi că
eram pe punctul de a aluneca de câteva ori. Lorenzo e mai 297
- O SUTĂ DE ZILE DE FERICIRE -
ager, sau poate încălţămintea lui e mai performantă decât tenişii pe care îi aveam eu acum treizeci de ani.
— Pot să te întreb ceva, tati?
— Da, sigur.
— Cine e amicul ăsta Fritz, de care uneori vorbeşti cu mama? E un prieten de-al tău pe care nu-l cunosc?
— Da, nu-l cunoşti. Nu e o persoană prea agreabilă şi sper să nu-l întâlneşti niciodată.
— Şi atunci de ce îi spui „amic”?
— E un mod ironic de a vorbi. Ca atunci când Eva spune despre tine că eşti primul din clasă.
— Adică, un luat la mişto?
— Nu chiar. Ironia e mai subtilă. Ca să spui ceva, foloseşti un cuvânt cu înţeles opus. De exemplu, când săptămâna trecută ai spart geamul unui tablou cu mingea, eu ce ţi-am spus?
— Mi-ai spus: „Bravo, felicitări”.
— Exact aşa. Eram ironic.
Lorenzo surâde. A înţeles.
Îi surâd şi eu. Păcat că nu am petrecut mai multe zile exclusive ale bărbaţilor. Mare păcat.
Marea e deja aproape. Am ajuns. Îmi amintesc că mai e o singură bucată de străbătut printre copaci, după care îşi va face apariţia minunatul golfuleţ.
Un mic semnal ne dă de ştire că se întâmplă ceva: răsună
de la distanţă vocile suprapuse ale celor de la Trio Medusa care, pe frecvenţa Radio Deejay, îi invită pe italieni să
pornească prudent la drum şi să evite traficul din primul Black Friday al acestei veri toride. După care transmit un evergreen: genericul muzical din Atlas Ufo Robot.
Pe fundalul muzical al primei strofe din neuitatul hit pentru copii „Se transformă într-o rachetă cu circuitele a mii de supape”, ne trezim în faţa golfuleţului paradiziac. Fost paradiziac. Acum e invadat de o hoardă de turişti deşertaţi aici de două ambarcaţiuni mari ce aşteaptă în radă, cam la treizeci de metri de ţărm. Umbrele, chiote, miros de ulei de 298
